11 februarie 1866 – Ziua abdicării domnului Unirii. Detalii despre abdicare povestite de Elena Cuza într-un interviu

0
1367
Fotografie realizata de W. Wollenteit(1861) Sursa foto: curierul-iasi.ro
Fotografie realizata de W. Wollenteit(1861)
Sursa foto: curierul-iasi.ro

Alexandru Ioan Cuza își luase angajamentul că nu va sta la conducerea Principatelor Române mai mult de șapte ani și că va lucra la proiectul de aducere a unui domn străin pe tronul României. În anul 1866, se împlineau șapte ani de domnie, dar Cuza nu părea că ar vrea să renunțe la tron, ba mai mult, o parte din acțiunile sale arătau că își dorea o tot mai mare consolidare a poziției sale în stat.

Pașoptist și liberal, Cuza s-a arătat nerăbdător în a promova și implementa o serie de reforme fundamentale pentru consolidarea și modernizarea statului, realizate conform propriilor sale idei. Va dizolva o adunare conservatoare și recalcitrantă pentru a-și impune reforma rurală și electorală și va organiza un referendum pentru susținerea unei constituții care să dea legitimitate regimului său. Aprobată cu majoritate, legea fundamentală gândită de Cuza oferea puterii executive și domnitorului o  pondere deosebită în fața puterii legislative în noul stat creat după 1859.

Lumea politică românească, dezbinată în toate privințele, scindată între conservatorii de dreapta și liberalii de stânga, a găsit un scop care să-i unească: detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. Reformator radical și abuzând de puterea sa, Cuza a impus o serie de reforme prin care a pierdut sprijinul vechilor susținători și i-a întărâtat pe dușmanii săi politici. În anul 1866, domnitorul era izolat politic, iar coaliția dintre liberalii radicali și conservatori – C. A. Rosetti și frații Brătianu – avea mână liberă pentru a-l răsturna pe Cuza. Solidaritatea adversarilor politici a dus, în final, la înlăturarea domnitorului Unirii.

Elena Cuza, portret realizat de Carol Popp de Szathmari. Sursa foto: bcucluj.ro
Elena Cuza, portret realizat de Carol Popp de Szathmari.
Sursa foto: bcucluj.ro

Constantin Bacalbașa consemnează, în volumul III din cartea Bucureștii de altădată, un interviu dat de Elena Cuza puțin înainte de moartea sa din anul 1909, care surprinde informații inedite despre noaptea în care a avut loc abdicarea.

Totul s-a petrecut în București, la Palatul domnesc de pe Podul Mogoșoaiei.
_____________________________________________________________________________________________________

Era în seara de 10 februarie pe la orele 7 când treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem un băiat de prăvălie care, nu ştim prin ce minune, pătrunsese în palat, că se apropie de noi şi spune că la noapte mii de oameni au să năvălească cu armele în palat.

Cuza reţinu băiatul şi trimise între alții şi după colonelul Haralambie la care bărbatul meu ţinea foarte mult şi care avea comanda trupelor din garnizoana Capitalei.

Stăteam în sala de mâncare când a venit Haralambie.

– Auzi, măi Haralambie, ce se vorbeşte, îi spuse Vodă, cu un aer de plictiseală. Se pregăteşte pentru la noapte revoluţie mare şi tu nu ştii nimic.

Nu știu, Măria Ta, răspunse flegmatic Haralambie.

Ba încă au să năvălească în palat în timpul nopţii, adăogai eu, sculându-mă de la masă.

Nu crede, mărită doamnă, zise el. Poporul Capitalei are admiraţie pentru Măria Voastră, iar Domnitorul poate conta pe armata sa legată prin jurământ. Şi apoi, ca să ajungă cineva la Măriile Voastre, doar va trebui să treacă mai întâi peste corpul meu.

Trecurăm din sala de mâncare în biroul de lucru. Cuza rugă atunci pe Haralambie ca, pentru orice eventualitate, să se îndoiască garda în acea noapte la Palat. Trecui la copii, căci eu locuiam în partea Palatului dinspre biserica Kreţulescu. Dar nu ştiu de ce eram foarte neliniştită. Asigurările lui Haralambie nu mă convinseseră de fel. Am chemat în camera mea pe colonelul Pisoski, unul din aghiotanţi şi i-am spus:

Vezi Pisoski, eu am mare teamă căci îl ştii pe Vodă cât e de încrezător; ia măsuri şi dacă o fi ceva dă-mi mie de ştire.

Într-un târziu noaptea, pe când mă trudeam să adorm, aud un zgomot asemănător descărcării unui foc de pistol. Sar din pat speriată şi spun guvernantei franceze, care dormea în camera de alături:

Scoală-te repede, Florentina, şi vezi ce e. Mi se pare c-am auzit o detunătură de armă.

De-odată Florentina intră înfricoşată şi spune:

Alteţă, este imposibil de trecut prin coridoarele palatului; toate sunt pline de soldaţi şi ofiţeri. Mi s-a refuzat orice lămurire. Uşa Alteţei Voastre este păzită de trupe şi un ofiţer stă în dreptul ei.

Atunci mă îmbrăcai repede, lăsai copiii în grija Florentinei şi deschizând cu curaj uşa, am voit să trec. Dar fui oprită. Trupele stăteau de o parte şi de alta a coridoarelor şi soldaţii îmi barară drumul.

În lături, le strigai eu, voi să trec la Domnitor.

Nu se poate, îmi răspunseră ei.

Şi cu toate astea nu mă poate împiedeca nimeni ca să vad pe Domnitor, repetai eu, trebuie să trec.

Un căpitan, care până atunci ezita să se apropie de mine, înaintă, şi, cu un aer liniştit, îmi spuse:

Măria Ta, în zadar încercaţi, nu se poate trece înainte. Şi apoi e şi inutil, căci fostul Domnitor nu mai e în palat.

Atunci am auzit pentru prima oară cuvântul de „fostul Domnitor”. Căpitanul, dacă nu mă înşel, era Pilat. Mi se păru că tot pământul se învârteşte cu mine.

Îmi reculesei puterile. Cerui să mi se aducă colonelul Pisoski. Între două grade, aghiotantul palatului sosi.

Ce s-a întâmplat? îl întreb.

Nu ştiu nimic, răspunse Pisoski.

Trec în odaie, şi cad zdrobită. Deschid ferestrele palatului şi văzând grupuri de soldaţi în curte, îi întreb:

Unde este domnitorul vostru?

– L-au dus, nu mai este aici, mi se răspunse.

Se face ziuă şi nici o ştire de nicăieri.

După câteva ore, o trăsură închisă mă aştepta la scara palatului. Mă urcai cu cei doi copii şi pe când voiam să cotesc spre Cotroceni colonelul Solomon (comandantul regimentului de cavalerie) opri trăsura şi zise:

Spune Măriei sale că armata nu se solidarizează conjurației şi că un cuvânt aşteaptă de la Domnitorul ei pentru a-l reîntrona.

Sosesc la Cotroceni şi intru cu copiii în odaia lui Cuza. El se plimba nervos dintr-un colţ într-altul al odăiei şi era îmbrăcat civil. Cum îl văzui, izbucnii în lacrimi. Figura lui avea paliditatea morţii. Dar el îşi stăpâni emoţia şi revolta şi înaintă surâzător şi blând. Se apropie de copii şi-i mângâie.

Fii liniştită, îmi zise el. Vom pleca din ţară şi vom trăi departe şi liniştiţi. S-a săvârşit ceea ce eu doream de mult, însă s-ar fi putut petrece altfel lucrurile. Tu ştii că n’aşteptam decât răspunsul viitorului Domn străin pentru ca să mă retrag din domnie. Dar armata, scumpa mea armată, n-aş fi voit s-o văd călcându-şi jurământul de credinţă.

Armata te urmează şi e cu Măria ta, îi răspunsei eu. Şi, neputând să pronunţ tare numele colonelului Solomon din cauza gardei care se afla în odaie cu noi, îi spusei însă cuvintele lui.

Niciodată nu voi face vărsare de sânge pentru a-mi recăpăta tronul[1].

Cuza silit să abdice Susa foto: biziday.ro
Cuza silit să abdice
Susa foto: biziday.ro

Bibliografie:

Bacalbaşa, Constantin,  Bucureştii de altă dată 1901-1910, vol. III, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1936, pag. 222-225

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, București, 2002;

Hitchins, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1994.

Autor:

    Edmond Niculușcă

    Toate articolele

      NO COMMENTS

      LEAVE A REPLY