O cafenea serioasă, spunea Arghezi, face cât o universitate. Iar în perioada interbelică într-adevăr, nu pe băncile amfiteatrelor se descurcau sau (mai degrabă) se încurcau iţele literaturii, ci în jurul unei cafele cu frişcă. Cafenelele din centrul Bucureştilor ţineau loc de catedră, birou, bibliotecă, salon şi, de ce nu, dormitor, pentru micile moţăieli din timpul după-amiezei. Protipendada aci îşi făcea veacul, de dimineaţa până seara, sub ceruri aburinde de cafea, după cum spunea de data aceasta un poet ceva mai contemporan.

Vedere spre Capșa (partea stângă a imaginii) și Café Royal (partea dreaptă). Sursa foto: http://adevarul.ro
Vedere spre Capșa (partea stângă a imaginii) și Café Royal (partea dreaptă). Sursa foto: http://adevarul.ro

Capşa de exemplu. Aţi auzit cu toţii de celebra cofetărie. Ei bine, în perioada interbelică nu cofetăria, cu dulcegăriile ei, ci cafeneaua, cu licoarea ei amăruie, era vadul scriitorilor. Aici îl găseai, în fiecare dimineaţă, la orele 9.30 trecute fix, pe Camil Petrescu, la masa lui dinspre Calea Victoriei, citindu-şi gazeta. Spirit cu adevărat original, detesta cafeaua cu frişcă şi atingea frecvent culmi cioraniene ale disperării când chelnerii, deşi el le cerea o cafea cu lapte simplă, i-o aduceau mereu cu detestabila spumă:

La o masă, singur deocamdată și la 9.30 precis, Camil Petrescu își ia cafeaua cu lapte.
Fără frișcă, domnule…Ce Dumnezeu, îți spun în fiecare zi.
În fiecare zi, într-adevăr, și fiecărui chelner, pe rând, îi spune că nu-i trebue frișcă. Și în fiecare zi i se-aduce.
– Nemaipomenit.
– Salutare, Camil !
– Ce faci dragă ?
– Te văd supărat…Iar ți-au adus frișcă ?
– Iar…Și nu pot să sufăr spuma asta, care-ți murdărește gazetele… [1]

Tot la cafenea scriitorii se înţepau de zor, pentru că orgoliile şi rivalităţile creşteau direct proporţional cu cantitățile de cafea şi de tutun consumate. Astfel, în momentul în care Minulescu i-a înştiinţat pe ceilalţi clienţi ai Capșei că se născuse în acelaşi an în care murise Eminescu, Cazaban, scriitor astăzi uitat, ar fi replicat, solemn: „Două nenorociri în acelaşi an. Același Minulescu apărea deseori fluturând bilete de favoare la cinema, cu care îşi îmbia confraţii. Când aceştia refuzau să-l însoţească, îi cadorisea cu înjurături de mai mare dragul, care l-ar fi făcut invidios pe orice birjar al capitalei:

Masiv şi cu ochelari şi cu pălărie cu boruri largi – poetul Minulescu intră grăbit:
– Hai mă, mergi la cinematograf? Că am nişte bilete.
– Nu merg.
– De ce nu mergi?
Vorbeşte tare şi drăcuie.
– De ce nu mergi, mă?
– Pentru că ai bilete de favoare… Să mă inviţi când o să te hotărăşti să plăteşti din buzunarul dumitale de director general.
– Până atunci s-aştepţi tu… Fire-al dracului să fii.
– Hai mă, tu.
Invită pe oricine. El tutuește pe toată lumea, se mută de la o masă la alta şi vorbeşte despre toate: de mâncare, de femei, de literatură, de politică.. Dacă îl contrazici, ţipă la dumenata, dă cu pumnul în masă, te ameninţă cu degetul şi se uită crunt cu ochelarii pe frunte, cu pălăria pe ceafă…
– Să ştii că nu mai vorbesc cu tine. Fire-al dracului de cretin…
Şi pleacă repede. Când coteşte pe Calea Victoriei, se uită pe fereastră, se opreşte un moment şi te ameninţă cu degetul sau cu bastonul:
– Idiotule!
Dar nu ţine la supărare…[2]

Micile conflicte verbale erau astfel la ordinea zilei, iar nu de puține ori scriitorii, lăsând aspirațiile înalte și delicate la o parte, se luau prozaic și la bătaie, pe teme nobile desigur, ce țineau de ortografie și punctuație:

– Nu trebuie, domnule, virgulă aici.
– Serios?! Și de ce nu trebuie virgulă, deșteptule?
Urmează o discuție foarte amplă asupra gramaticei, se citează, de o parte și de alta, dicționare și nume celebre de scriitori și academicieni și deodată:
– Pleosc!
Poftim?! Da, palmă a fost. Celălalt ripostează:
– Plici! Na, virgule! Cretinule!
– Imbecilule!
A doua zi, în gazete: Ieri, a avut loc la Capșa o bătaie între prozatorul X și poetul Y iscată dintr-o discuție în contradictoriu. Combatanții au fost despărțiți de confrați, după un schimb violent de palme. [3]

Perspectivă inedită asupra Bucureștilor de pe acoperișul Capșei în 1936. Sursa foto: "Realitatea ilustrată"
Perspectivă inedită asupra Bucureștilor de pe acoperișul Capșei în 1936. Sursa foto: Realitatea ilustrată

Pe lângă scriitori, găseai în cafenele şi personagii  pe Virgilică de pildă, nebunul Capşei, care pentru câţiva lei se transforma într-un destoinic mesager al înjurăturilor sau al farselor:

Dacă ai chef să înjuri un scriitor, dar nu ai curaj să faci treaba personal, dă-i lui Virgilică trei lei și învață-l cum trebuie să spuie. De multe ori se întâmplă să încaseze câte-o palmă, dacă domnul scriitor e nervos. Dar se întâmplă să încaseze încă trei lei, ca să ducă indărăt înjurătura.
Din asta trăiește el: pentru 1 leu, te salută; pentru 2 lei, te salută și spune « mulțumesc »; pentru 3 lei, înjură pe cine vrei, și-l înjură din partea lui, că să nu-ți pricinuiască necazuri; pentru 4 lei, ia de gușă pe un scriitor foarte onorabil, îi spune că-l iubește și-i face bezele; iar pentru 5 lei, sărută o femeie pe Calea Victoriei. Se duce frumos după ea, pândește un moment prielnic și deodată: Țoc ! Pe obraz. Dar treaba asta mi se pare că nu o mai face nici pentru un pol: a mâncat odată bătaie... [4]

Café Royal în 1936. Sursa foto: "Ilustrațiunea română"
Café Royal în 1936. Sursa foto: Ilustrațiunea română

Nebuni sau excentrici găseai şi la Corso sau Royal, principalele rivale ale Capşei. Unul dintre aceştia, printre cei mai mari escroci de la sfârşitul perioadei interbelice, era Gross Cagero, cel care, pentru o consumaţie modestă de un şvarţ şi o ţigară de foi, îi arunca chelnerului de la cafeneaua Royal (aflată la parterul actualului Hotel Capitol) o bancnotă de 500, numită pe atunci „ţărăncuţă, şi făcea un scandal cumplit când bietul garçon îndrăznea să-i aducă restul.

Acum că am pomenit şvarţul, trebuie să ştiţi că era o băutură foarte apreciată de interbelici, a cărei taină (şi popularitate) astăzi s-a pierdut. Conform lui Vlaicu Bârna, ar fi fost un preparat importat din Europa Centrală, de la nemţi şi austrieci. Aparent era o cafea neagră fără lapte, strecurată de zaţ, care se prepara în cantităţi foarte mari, o dată pe zi, dimineaţa, în vase de cincisprezece litri sau mai mult, în care se puneau cafea măcinată mare şi cicoare în cantităţi egale. Strecurată şi reîncălzită, era servită la mese în cupe de metal, cu zahăr cubic şi un pahar de apă rece.

Reclamă din "Le Guide de Bucarest et ses environs", anii '30
Reclamă din “Le Guide de Bucarest et ses environs”, anii ’30

 

Cel mai bun şvarţ se bea nu la Capşa, ci la Corso, cafenea deschisă de papa Finkelstein, frecventată la rândul ei de oameni cunoscuți ai lumii literare, ca Ion Vinea, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, dar şi de Eliade, Cioran sau Ţuţea. Cioran avea să facă mereu, la Paris, nostalgice referiri la raiul pierdut al cafenelei Corso, unde fusese introdus de Ţuţea, prietenul pe care în continuare, mulţi ani după ce părăsise ţara, îl considera genial. Iată o amplă descriere a acestui local, dispărut in 1939:

Luxosul local de pe Calea Victoriei, cu mesele încadrate în loji de catifea, sub o revărsare de lumini, este peste drum de Palat şi în vecinătatea grădinii Ateneului, la doi paşi de căminul studenţesc Vasiliu-Bolnavu, unde locuia Cioran. […] Reprezenta un patrulater perfect de vastă întindere, mobilat în stil vienez, cu mesele încadrate de loji tapisate în catifea vişinie şi tavanul înstelat cu lămpi de Murano. Un şir de ferestre mari se însirau statuar în peretele ce dădea spre Palat, un altul la fel în cel dinspre grădina Ateneului. Se intra în local printr-o uşă rulantă situată la locul de întâlnire al acestor doi pereţi şi, ajuns înăuntru, înaintai pe culoarul circular care despărțea lojile proptite-n ziduri de cele grupate în centrul localului, până la masa pe care ţi-o alegeai. La mijlocul peretului din fund, trei uşi: una ducea la toaletele de la subsol, alta la bucătărie, iar cea aflată între ele, la etajul de sus, sala mare de jocuri , înzestrată cu mese de biliard clasic şi biliard american şi cu mesele obişnuite la care se juca şah, table etc. – i se spunea Corso oriental – , unde ştiu că am urcat o singură dată, din pură curiozitate. În sala de jos, o masă a presei, a artiştilor şi a scriitorilor, plasată în fund, la stânga, făcea pandant cu o alta, situată de cealaltă parte a localului, care era masa ardelenilor. Aici, la această masă, trăgea totdeauna Petre Ţuţea, şi intrarea lui Cioran la Corso prin el s-a făcut.[5]

Cafeneaua lui papa Finkelstein a intrat şi în literatură, apărând în romanul lui Mircea Eliade Întoarcerea din rai, ca loc de întâlnire al prietenilor lui Pavel Anicet, în care se desfășurau în fiecare joi discuţii însufleţite de alcool şi voie bună. Numai că întâlnirile, la fel ca acel Corso ficţionalizat, aveau un corespondent în realitate, care a constituit de fapt sursa iniţială de inspiraţie pentru Eliade: propriile sale întâlniri cu prietenii de generaţie înainte sau după conferinţele Criterionului. Cafenelele Bucureştiului interbelic nu erau prin urmare doar locuri de reuniune, ci şi locuri de comuniune a spiritelor. În ele, ca-ntr-un alambic când serios, când plin de umor, prindeau consistență ideile care aveau să schimbe literatura şi scena culturală românească în genere. Aici viitorul, în aburii cafelei sau ai alcoolului şi în fumul dens al ţigărilor, prindea contururi în mod paradoxal din ce în ce mai clare:

Pentru membrii „Criterionului”, simpozionul nu se încheia în sala „Fundaţiei”. Ne adunam toţi la cafeneaua „Corso”, unde ocupam un colţ intreg, la etaj, şi continuam discuţia până după miezul nopţii. De obicei, Dan Botta, care participa foarte rar la simpozioane, îşi exprima succint, dar necruţător impresiile, nu uita niciodată să ne amintească răspunderea pe care o aveam faţă de public. Pentru el, asta însemna în primul rând datoria de a ridica publicul, nu până la noi, ci dincolo de noi, până la idealurile noastre. Dan Botta credea că „Criterion” poate efectua, în minţile celor mai inteligenţi dintre ascultători, o operaţie de anamnesis platoniciană. Asistând la simpozioanele noastre, unde erau prezentate şi dezbătute atâtea puncte de vedere, publicul asista de fapt la un nou tip de dialog socratic. Scopul pe care-l urmăream nu era numai informaţia, ci, în primul rând „trezirea” auditorilor, confruntarea lor cu ideile şi, în cele din urmă, modificarea modului lor de de a fi în lume.[6]

[1] Mircea Damian, București, Fundația pentru literatură și artă Carol II, București, 1935

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso, Polirom, Iași, 2014.

[6] Mircea Eliade, Memorii, Humanitas, Bucurșsti, 1999.

Autor:

    Andreea Apostu

    Toate articolele

      NO COMMENTS

      LEAVE A REPLY