Călătoresc în Bucureşti, mă mişc prin Bucureşti

0
989

Cum ne deplasăm în Bucureşti? Teleportaţi? Aşa ai crede, altfel nu pricep cum reuşeşte fiecare să ajungă la destinaţie. Ai zice că ne deplasăm omeneşte: cu maşina, cu mijloacele de transport în comun, cu bicicleta sau cu picioarele noastre. Cu picioarele noastre… am deja o imagine cu oameni ce sar bălţi, fac acrobaţie pe o margine de uscat sau curajoşi ce merg pe şosea. Oameni ce în zilele norocoase se mai trezesc cu un r..h..t de căţel pe talpă sau cu pantalonii pictaţi în nuanţe gri de către un generos şofer grăbit. Ai zice că ne deplasăm omeneşte.

Călătoresc în Bucureşti, mă mişc prin Bucureşti

Îl aud pe şofer strigând către pietonul stropit: Ce stai pe şosea? Claxonează de zor. E singur în maşină şi vrea să vorbească cu cineva. Nu înţelege de ce oamenii care merg pe jos îl depăşesc. El, cel care nu a mers niciodată per pedes o staţie de maşină sau nu a folosit metroul nu ştie că este unul dintre participanţii la ambuteiajul creat. Asta în condiţiile în care copilul lui ar vrea măcar o dată să vadă cum e tunelul acela de care i-au povestit prietenii. Oameni şi oameni. Sunt, desigur, şi şoferii şmecheri, descurcăreţii, care taie calea tuturor.

Dacă mă gândesc la mijloacele de transport în comun îmi apare, fără mare efort, o altă imagine comico-tristă. Oameni stând în ploaie, în picioare, aşteptând o maşină care nu se ştie niciodată când vine, decât după numărul de oameni ce o aşteaptă. Încerci să găseşti un loc pe unde picură mai puţin din acoperişul staţiei. Te uiţi mai des la ceas, de parcă ai ajuta şoferul de la RATB să zboare peste blocajele din trafic, învingând numărul redus de maşini existente pe acea rută. Parcă se vede maşina, uite că apare. Mici mişcări strategice în staţie, fiecare încercând să estimeze cam unde opreşte maşina, cam la ce uşă este mai puţin aglomerat, fiecare din dorinţa de a fi printre norocoşii ce se urcă în maşină. Dar…estimările sunt greşite, şoferul se hotărăşte să oprească la stop, nu în staţie. Toată lumea aleargă. Şi iată, sunt norocoasă, am pus piciorul în maşină, am reuşit să intru! Sunt flancată de o bătrânică cu două sacoşe mirositoare şi un bărbat voluminos ce a reuşit să urce doar pe jumătate. Maşina stă pe loc. Vocea barbatului se aude: Hai că se mai poate, îi simt burta într-o coastă. Are dreptate, se mai poate, pentru că reuşeşte să intre, iar uşile, nu ştiu cum, se închid. Nu e nevoie să găsesc o bară de care să mă ţin. Stau rezemată de cei din jur. Îmi aud gândurile: N-ai calculat bine, înainte de a urca în maşină trebuia săţi dai jos haina! Desigur, este iarăşi foarte cald aici, iar noi suntem cu geaca de iarna, utilă de altfel când aştepţi în staţie. Se aude o manea. E cel fără de căşti, de la expresia: cel fără de păcat. Şi nu, nu trebuie să validez o călătorie! Cine vine să mă întrebe? Şi dacă totuşi vine cineva, spun ca n-am buletinul la mine. Ce, îmi va face ceva?!

Metroul. În îmbulzeala de dimineaţă o femeie îmi strigă în ureche: Pentru că sunteţi nişte proşti! Da, voi bucureştenii, sunteţi nişte proşti că toleraţi toate astea! Femeia continuă două staţii, cu acelaşi discurs. Nimeni nu spune nimic. Capetele lipite unele de altele gândesc totuşi: Ia uite-o şși pe nebuna asta! Sau, Are dreptate, numai din cauza bucureştenilor! Sau, De ce trebuie să o ascult la ora asta? Sau, Nici eu nu mai suport să merg în condiţiile astea! Sau, Nu aud nimic (are căştile în urechi). Sau, să fac câteva minute meditaţie, poate văd altfel toate lucrurile astea. Femeia coboară până la urmă, nu înainte de a striga pentru ultima oară: Sunteţi nişte proşti!

metroul in bucuresti-2

 

Şi în ultimul rând, uite-l şi pe amărâtul de biciclist. Ce e în capul lui? Multe! Şi-a calculat de acasă o rută, cum să treacă prin parcuri, să unească peticele de piste. E echipat bine. Condiţie fizică bună, să iasă din intersecţii cu pedalări ridicate din şa. Apărătoare care să-l mai ajute cu ce-i pe jos. Oglindă, că doar nu merge pe trotuar sau pistă. Are un mountain bike, suspenie pe faţă, bun la bordurile de o anumită înălţime. Cu ceva muşchi, cu ceva tact, cunoscând bine drumul, eventual ce bordura e spartă unde, merge treaba. Are haine de schimb, că te apucă transpiraţiile doar la calculele pe care le ai de făcut. Îi lipseşte casca, mare păcat, nu ştie că i se poate deschide o portieră în faţă. Dintr-o maşină ce îl depăşeşte se aude: Aici nu eşti la Budapesta donşoară!

Şi am reuşit să ajung, am întârziat puţin, dar aşa s-a întâmplat cu toţi cei din jurul meu şi nimeni nu a remarcat. Nimeni nu a remarcat nici tensiunea din muşchi, sportul pe care l-am făcut de înviorare şi încruntătura frunţii, obişnuită în Bucureşti. E doar trezirea de dimineata. Doar ţi se pare că seamănă cu o luptă. Care pe care? Cu toţii pierzători în această dimineaţă, la care fiecare contribuie, fie el pieton sau şofer. A cui e răspunderea? A nimănui, nimeni nu şi-o asumă. Cert este însă, fie că mergi cu maşina, fie cu ratb-ul, fie cu bicicleta sau pe jos, te întâlneşti cu celălalt, din cealaltă tabără, care nu te lasă să treci, te stropeşte, nu te aşteaptă, îşi parchează maşina pe pista de biciclişti sau pe trotuar, în singurul loc pe unde puteai să treci să eviţi o băltoacă, îşi lasă căţelul să-şi facă nevoile în spaţii neamenajate, pentru că nu există un părculeţ pe o rază de doi kilometri. Este lipsa de interes, este educaţia, sărăcia, este lipsa de empatie pentru situaţia celuilalt, este lipsa de viziune a cuiva, care să vadă în ansamblu transportul în Bucureşti? Poate câte „mai mult” din fiecare.

O altă dimineaţă! O să reuşesc? Desigur, sunt o învingătoare, m-am născut în Bucureşti!

Călătoresc în Bucureşti, mă mişc prin Bucureşti-2

 

Autor: Cristina Timofte

Foto: Alberto Groșescu

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY