Chivuțele

de Andreea Apostu | 23.07.2019

În 1932, cum treceai de Halele Centrale zăreai, dincolo de Dâmbovița, zidurile semețe ale Spitalului Brâncovenesc, care se afla acolo de aproape o sută de ani – în 1835 s-a început construcția, iar în 1838 a fost terminată. În apropierea lui, se mai zărea, în timpul zilei, o stranie divizie de lăncieri: nu erau soldați, ci chivuțe, iar lăncile lor erau bidinelele lungi cu care zugrăveau casele. Căci cu asta se ocupau. Numele lor venea, se pare, de la „Parascheva”, iar toate erau de etnie rromă[1]. Ce făceau ele în preajma Spitalului Brâncovenesc? Își așteptau clienții.
Nu erau singure. În tot cuprinsul pieței și-n împrejurimi se desfășura o adevărată „bursă a muncitorilor”: de dimineață, de la ora incertă la care chefliii se dreg la Hale cu ciorbă de burtă, iar oamenii cuminți pornesc să-și cumpere pâine, muncitorii cu ziua încep să se-adune[2]. Sunt dulgheri, zidari, salahori, coșari, hamali, servitoare și, desigur, chivuțe. Dar nu stau toți la un loc, fiecare având zona lui destul de clar delimitată: „Lupta pentru codrul de pâine disciplinează și organizează pe oameni între ei. Se asortează oamenii ca zarzavaturile, după soi și meșteșug: iar, la balustrada podului, dulgherii, mai spre gardul spitalului Brâncovenesc zidarii, apoi salahorii, peste drum chivuțele, coșarii, pe lângă chioșcul S.T.B.-ului, hamalii; între cele două scări ale halei de carne servitoarele ocupă trotuarul din față. Totul de la sine, în perfectă ordine.”[3]

Chivuțele așteaptă așadar, laolaltă, un angajament, o „dereticare”. Clientul nu se ivea tocmai des, așa că se mai ocupau și de altele: ghiceau în cărți, vindeau porumb fiert (la fel ca florăresele), din când în când mai mergeau ca bocitoare prin mahalale: „Înșirate pe bordura trotuarului, chivuțele își afișează lăncile cu barbă și așteaptă o dereticare pe undeva. Dar cine mai deretică astăzi. Noroc că dereticatul nu e singura lor meserie; mai știu să ghicească în cărți, în palmă sau în orice altceva, să vândă „porumbel”, să jelească morții mahalalei.”[4]

Chivuțe așteptând clienți în zona Halelor Centrale. sursa: Ilustrațiunea română, 7 septembrie 1932.

Multele lor ocupații adiacente sunt consemnate și de literatură, ce poate deveni deseori un instrument antropologic eficace. Chiar dacă datează din 1898, fiind publicată așadar cu 3 decenii înainte de timpul în care ne aflăm, anul 1932, în schița Două loturi de I. L. Caragiale o întâlnim pe chivuța Țâca, ce nu doar zugrăvește locuințe, ci face și comerț cu haine vechi, farfurii și sticlărie. Vă amintiți, probabil, că domnul Lefter își pierduse biletele jucate la loterie, cu care, avea el impresia, câștigase ambele premii puse în joc. Bănuiala lui, după o zi întreagă de ridicat mobile și căutat în toate colțurile casei, era că biletele au rămas în jacheta sa cenușie de primăvară. Numai că soția dăduse respectiva jachetă unei chivuțe, în schimbul a 10 farfurii de porțelan, pe care, de furie, domnul Lefter le sparge una câte una:
„Consoarta sa, fără să mai zică o vorbă, se supune; i le aduce și le pune pe masă. Frumoase farfurii! cu chenar dublu, unul conabiu lat pe muche, și altul pembe îngust pe buză. Domnul Lefter ia una ș-o sună – porțălan.
– Bravo! bun gust ai! zice rânjind sardonic.
Și, pac! trântește una jos… țăndări! și pe urmă, paf! alta asemenea.
– Leftere!
– Așa sunt eu, galant, cocoană! când am chef, sparg; sparg cocoană, când am chef, farfurii de câte zece mii de franci una! sparg, mă-nțelegi, sparg al dracului!
Și iar pac! paf! până la a din urmă, pe când cocoana se scutură la fiecare, parcă ar arde-o cu un bici de foc. După ce le isprăvește pe toate d. Popescu își scoate batista, își șterge sudoarea frunții și se așează grav pe scaun, apoi, cu tonul sever, dar calm, al judecătorului ne-nduplecat către criminalul care-i stă de față-n picioare:
– La care chivuță? o știi?
– La Țâca, aia tânără frumoasă, care vine totdeauna pe aici, răspunde vinovata, plângând cu inima frântă de târzie căință.
– Știi unde se află această chivuță?
– Zice că stă tocmai la margine, în mahalaua Farfurigiilor.”[5] Cu ocazia vizitei domnului Lefter la frumoasa Țâca, în căutarea biletelor, naratorul ne oferă și o descriere a casei de mahala, a interiorului acesteia și a lucrurilor pe care le comercializa chivuța: „Birja, trecând din greu prin noroi, se oprește în sfârșit în apropierea unei cocioabe de pământ, care șade singuratică pe un peș, pe un maidan.[…] Odaia are două paturi, o masă, o laviță, un scaun și o sobiță de tuci. Pe amândouă paturile, stau grămezi de haine, încălțăminte, pălării, șaluri purtate, pe sub paturi și pe laviță fel-de-fel de mărfuri de farfurărie și sticlărie… La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare; se repede și-ncepe să scotocească luând și examinând pe rând bucățică cu bucățică, fir cu fir. Câte reflexiuni ironice, picante, sentimentale, se pot face asupra unei așa grămezi pestrițe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare prin care au trecut și ele o clipă, nouă, neveștejite! Dar d. Lefter n-are vreme să filosofeze… el caută… caută mereu… Fatalitate! jacheta cenușie nu se află. Când gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap, iacătă și Țâca, d-abia ducându-și coșul plin de vechituri nouă…”[6] Țâca era așadar polivalentă: spoia locuințe, dar aduna în același timp haine veche, încălțăminte, diverse accesorii de pe la cucoane, cărora le dădea în schimb articole de porțelan și sticlă.

steriadi

nicolae petrescu chivute

Chivuțele erau de asemenea aprige. După ce le sperie și le duce la secție cu sergentul (ba chiar o și pălmuiește pe Țâca), acuzându-le că i-au furat biletele, Lefter încearcă să le îmbuneze, însă acestea îl iau, prozaic, la bătaie :
„ – Ai venit iar la belete, ai? urlă bătrâna. Și, până să n-apuce d. Popescu să salute măcar, se pomenește fleașc! drept în ochi, o strachină cu prune sleite!
– Na belete!
– Să pui să ne omoare, nevinovate, la poliție, ai? oțule!
Și după ce i-au luat văzul, trege-i pumni, palme, și pe urmă care cu ce apucă, baba cu o cratiță, fata cu o scurtătură de lemn și femeia cu un târn, și dă-l tava pân noroi:
– Na belete! na belete!! na belete!!!
Când au ostenit bine chivuțele, a plecat și d. Lefter destul de ostenit și dumnealui dar repede, și cu capul gol, de degrab ce-i era, – și chivuțele după el:
– Ho! Ho! nu mai vrei belete? să mai vii la belete! ho! oarrba!!”[7]

În 1934, peisajul „bursei muncitorilor” de lângă Halele Centrale, și implicit al chivuțelor, era amenințat cu dispariția. Dâmbovița, pe atunci un canal murdar, plin cu apă menajeră și felurite resturi pestilențiale, urma să fie acoperită pe porțiunea dinspre dintre Șerban-Vodă și podul Senatului (actuala Piață Națiunile Unite). A și rămas de altfel așa până în anii 80. Odată cu această sistematizare, haosul din preajma halelor, caldarâmurile pline de gropi, chivuțelor și ceilalți muncitori cu ziua care își așteptau clienții aveau să dispară, înlocuiți fiind de noile benzi de circulație: „Dispar caldarâmurile desfundate, felinarele cu gaz aerian, pieziș reflectate în apa molcomă și pătată de uleiuri, cordoanele de fer vechi și negru, care mărginesc pajiștea celor două dâmburi. Și o întreagă lume dispare odată cu toate acestea. Nu vom mai avea, de pildă, peisagiul zarzavatului revărsat din hală pe trotuare. Nici cel al chivuțelor, distincte dela depărtare prin pădurea lăncilor lor de lemn. Se va topi întregul amestec de făpturi omenești, cari își au resursă de viață pe locul unde este belșug și deci, resturi multe.”[8] Chivuțele n-au dispărut, desigur, cu totul, ci doar au întărit rândurile celor din Piața Sfântul Anton, care împărțeau deja de multă vreme trotuarele cu florăresele și spălătoresele. Au continuat, de asemenea, să colinde primăvara și toamna, mai ales, străzile orașului și să le anime cu strigătele lor: „Gospodinele trebuiau să facă curățenie de primăvară sau de toamnă, sau se mutau. Aveau nevoie de un zugrav. Zugravii cei mai la îndemână erau spoitoresele țigănci, care, repede și cu bani puțini, le văruiau bucătăria, cămara și, dacă era cazul, camerele de locuit.[…] Chivuțele făceau parte din peisajul bucureștean. Pe cap cu o basma neagră și înnodată sus, cu fuste ceva mai scurte, cu o bidinea cu coadă pe umăr și cu o găleată cu var în mână, străbăteau străzile mahalalelor. – Spoim! Văruim odăi!”[9]

Surse bibliografice
[1] Lazăr Șăineanu, Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929: „chivuță f. 1. femeie care spoiește cu ziua, bidinăreasă; 2. fig. femeie rea de gură. [Dela numele femeiesc comun Chiva = Paraschiva]”. August Scriban, Dicționaru limbii românești, 1939: „chivúță f., pl. e (din Paraschivuța, Paraschiva). Munt. Femeĭe (de obiceĭ Țigancă) tocmită cu ziŭa ca să curățe casa, să văruĭască ș. a.”
[2] M. Ursu, „Brațe de închiariat – chivuțe, servitoare, coșari”, Ilustrațiunea română, 7 septembrie 1932, p. 7.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] I. L. Caragiale, Opere, vol. I. Proza literară, Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 223.
[6] Ibidem, p. 224.
[7] Ibidem, p. 232.
[8] Fl. Chessaru, „Edilitare. Acoperirea Dâmboviței”, Ilustrațiunea română, 21 noiembrie 1934, p. 3.
[9] Graziella Doicescu, Captivantul București interbelic, Vremea, București, 2008, p. 19.
foto cover: Chivuțe, Willy Pragher, 1932.
Menu