Claymoor, ultimul bonjurist, întâiul cronicar monden

0
1341

„Claymoor n-avea în viaţǎ decât douǎ griji: sǎ zugrǎveascǎ fericirea celor fericiţi şi sǎ parǎ el însuşi vecinic fericit şi… vecinic tânǎr” (Epoca, 1903).

Mihail (Mişu) Vǎcǎrescu, alias Claymoor, descendent al iluştrilor Vǎcǎreşti, nepot al lui Ienǎchiţǎ şi fiu al bon-viveur-ului Iancu, a fost un personaj prea puţin comun în rǎsfǎţatul secol 19. Educat la Paris şi beneficiind deopotrivǎ de efervescenţa spiritualǎ a seratelor literare organizate de familia sa (frecventate de Ion Heliade Rǎdulescu, Cezar Bolliac, Dinicu Golescu, Vasile Alecsandri şi alţii), dar şi de petrecerile epicuriene la care lua parte, Mişu Vǎcǎrescu a plonjat devreme în lumea high-life-ului datoritǎ ascendenţei sale nobile.

Vreme de 25 de ani are o activitate publicisticǎ bogatǎ, scriind aproape zilnic în tot acest timp. L’Indépendance Roumaine este gazeta care l-a consacrat şi unde a scris articole şi cronici în Carnet du High-life, a editat, de asemenea, culegerea de recenzii La vie à Bucarest (1882-1883), revista La lenterne mondaine şi a fost şi editorul Alamanach du high-life.

Claymoor a scris peste 8000 de cronici mondene, avea un jurnal în care îşi programa pe zile ieşirile şi nu lipsea de la niciun eveniment, chiar dacǎ erau mai multe planificate pentru aceeaşi searǎ. Graţie renumelui familiei sale, era invitat la reuniuni intime, baluri, dineuri, nunţi, botezuri, ceaiuri dansante sau plimbǎri la Şosea şi în urma tuturor acestor evenimente, scrie neobosit despre ele, alcǎtuind o frescǎ extrem de expresivǎ asupra lumii salonarde de sfârşit de secol 19.

Cronicile lui, scrise într-o francezǎ delicioasǎ, pe care o stǎpânea ca un nativ, se remarcau prin tonul aparent frivol şi edulcorat, prin întorsǎturile de frazǎ preţioase şi prezenţa unui vocabular de connaisseur. În aceeaşi seară, la doamna Elena Oteteleşanu, o recepţie strălucitoare. Era o întreagă primăvară de flori. Lumea e veselă. În salon, un cerc în jurul mesei de ceai: prinţul Uruzov, ministru al Rusiei, doamna contesă Tornielli, în toaletă Pompadour, costum Ludovic XVI, în satin albastru-verzui, jerbe de flori pe umăr şi în păr, prinse cu stele din briliante. Prinţul Grigore Ghica, doamna Lascăr Catargi, în rochie regală din catifea albastru-safir căzând în mantie de curte peste o rochie din satin trandafiriu, şiraguri de perle albe de castelană, corsaj semideschis, brodat cu perle, pe cap, pene albe, domnul C. Cornescu, doamna Alexandrina Roznoveanu, în rochie de satin negru acoperit de dantele de satin purpuriu, drapat cu dantele de Chantilly, domnul ge­neral Manu, mare maestru de artilerie, prinţul C. Morruzi, doamna Zoe Pasuris, încântătoare în toaletă aurie şi din satin, corsaj înalt, cu un mac roşu cu frunze aurii prins pe piept […] Doamna Elena Oteteleşanu, încântătoare ca întotdeauna, a făcut onorurile saloanelor cu amabilitatea-i obişnuită”[1].

Stilul e preponderent vizual, iar analiza îi conferǎ lui Claymoor o aurǎ de polivalent: descrie toaletele ca un croitor, bijuteriile ca un bijutier, tainele gastronomiei se dovedesc a nu-i fi necunoscute, iar peste drame şi indiscreţii, pe care le cunoaşte prea bine, pune un strat de poleialǎ, relevând o lume în permanenţǎ voioasǎ şi în cǎutarea altor şi altor desfǎtǎri. Toate aceste atribute îl transformau pe cronicar şi într-un fin observator al accesoriilor doamnelor, dar şi al sensibilitǎţilor lor. Pe deasupra, se vǎdeşte a fi şi posesorul unei memorii prodigioase, dar şi al unui lexic extins, reuşind sǎ nu se repete şi sǎ utilizeze alte întorsǎturi de frazǎ şi alte adjective pentru a surprinde atmosfera unui bal sau atracţiile unei doamne. O performanţǎ uluitoare având în vedere multitudinea de cronici pe care le-a semnat!

Claymoor este recunoscut astǎzi pentru abilitatea cu care şi-a construit o adevǎratǎ carierǎ flatând eternul feminin. Ȋn cronicile sale, femeile sunt graţioase şi flexibile ca trestia”, cu sclipirea iubirii în ochi, vaporoase, statui de Fidias coborâte de pe soclu, camee antice, zâne în alb, rar sunt şi mohorâte ca o noapte de toamnǎ, sunt picturi de Rubens sau amazoane pe cai. Pentru cǎ îşi petrecea majoritatea timpului în compania fiicelor Evei, a fost ironizat în caricaturi ce-l înfǎţişau îmbrǎcat ca o femeie, deşi despre el se zvonea mai des cǎ ar fi pederast. A fǎcut şi gafe, dând dǎri de seamǎ despre evenimente care se amânaserǎ, dar greşelile pǎlesc în faţa şarmului inefabil al cronicilor sale.

Ȋn afarǎ de baluri, scrie şi despre premiere teatrale, spectacole de muzeu şi reuniuni sportive, reuşind, practic, sǎ se infiltreze peste tot şi sǎ influenţeze gustul estetic al protipendadei, chiar şi detractorii sǎi fiind nevoiţi sǎ îi recunoascǎ bunul gust desǎvârşit, discernǎmântul şi sensibilitatea artisticǎ. Ȋi preţuieşte, şi nu se sfieşte s-o spunǎ, pe Watteau sau Andreescu, dedicǎ pagini întregi lui Enescu sau actorilor Pascali, Romanescu sau Nottara, iar pe Caragiale îl aseamǎnǎ lui Zola, comparaţie ce va fi pǎstratǎ şi de George Cǎlinescu. Este primul care vorbeşte în rubrica sa de succesul rǎsunǎtor al fraţilor Lumière şi al invenţiei lor, ducând o adevǎratǎ campanie de pormovare, iar L’Indépendance Roumaine este responsabilǎ cu transportarea” cinematografului la Bucureşti în 1896.

Claymoor nu era niciodatǎ în vacanţǎ, iar când sezonul balurilor bucureştene se încheia, gazatarul pleca la munte sau la mare, unde era el însuşi amfitrion şi organizator de picnicuri şi dineuri. Frecventa cafenelele şi restaurantele de lux, practica echitaţia la Şosea şi dansa ca nimeni altul. A murit la datorie, pe treptele redacţiei L’Indépendance Roumaine, unde venise sǎ predea o cronicǎ. Odatǎ cu el dispǎrea un estet, dar şi o întreagǎ lume.

Bibliografie:

Claymoor , “La vie à Bucarest 1882-1883”, Editura Thiel & Weiss, București

Domenico, Viorel, Claymoor, Editura Intact, București, 2003

Mihǎilescu, Dan C., Bucureşti. Carte de bucǎţi, Editura Fundației Pro, București, 2003

[1] http://jurnalul.ro/tag/claymoor-ecouri-mondene-41191-p1.html#list

Autor:

    Ioana Ristea

    Toate articolele

      NO COMMENTS

      LEAVE A REPLY