Cum circulau bucureștenii (1)

de Andreea Apostu | 13.08.2019

La sfârșitul secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea, era mare rușine pentru un boier să fie văzut mergând pe jos prin capitală. Toți aveau calești, butcă sau rădvan, cu care se plimbau prin oraș din zori și până-n seară: mergeau cu ele la Curtea domnească, la dregătorii cu treburi sau în vizită unii la alții. Treceau în viteză, trași de echipaje cu 2 sau 4 cai, pe străzile nepavate ale Bucureștilor sau pe arterele mai mari, podite cu bârne (și numite de aceea „poduri”), unde vara ridicau nori de praf, iar toamna sau primăvara împroșcau totul în cale cu noroi. Parterele caselor începeau de aceea la 2 metri față de nivelul străzii, dar chiar și așa, pereții erau stropiți de sus până jos. Ferestrele trebuiau și ele să fie constant curățate de picăturile de apă murdară.[1] Ce erau „butca” și „rădvanul”, termeni astăzi dispăruți? „Butca”, provenit din ucraineană, conform DEX-ului, ar fi o denumire învechită a caleștii, „o trăsură de lux (de obicei închisă)”. „Rădvanul”, provenit din rusă, pare să fi fost un echipaj ceva mai impunător, o „trăsură de lux închisă, montată pe arcuri și trasă de mai mulți cai”. Cuvântul „caleașcă” provine la rândul său din limba rusă, de unde am putea deduce că aceste vehicule au pătruns mai întâi în principate prin contact cu vecinul de la est.

Boierii mai mici sau slujbașii din Bucureștii vechi mergeau călare, marii comercianți sau mahalagiii înstăriți foloseau căruța sau o droșcă ușoară, pe când toți ceilalți oameni erau pietoni[2]. Ba chiar era interzis ca alte clase sociale în afara boierimii și a înalților reprezentanți ai clerului să folosească butcă sau rădvan. S-a și întâmplat în timpul lui Caragea ca soțiile unor negustori să fie oprite pe stradă cu tot cu caleașcă și aduse la Palat. Aparent negustorii primiseră drept compensație pentru o datorie respectivul „rădvan” de la un comerciant vienez, așa că domnitorul i-a iertat și l-a cumpărat cu 5000 de lei: „Erau soțiile a doi negustori bogați, Dedu și Ciochină, foarte cunoscuți în București, dar fără drept ca soțiile lor să umble într-un astfel de vehicul. Fiind chemați să dea socoteală pentru acest fapt, ei răspunseră că nu s-au gândit să înfrunte pe nimeni în această purtare, dar că un neguțător vienez datorându-le suma de 5000 de lei și neputându-le plăti banii, le-a trimis în schimb această caleașcă, cu caii și hamurile luxoase ce se văd și că ei n-au intenția s-o păstreze pentru ei, ci s-o vândă oricui se va găsi mușteriu. Drept urmare, domnul îi iertă de pedeapsă, și, fiindcă caleașca era foarte frumoasă, le dădu suma de 5000 lei și o luă pentru familia lui, poruncindu-le să nu mai îndrăznească nici ei, nici alți oameni de categoria lor să se plimbe în caleașcă prin oraș.”[3]

Existau, desigur, și mode în rândul boierimii, cum ar fi de pildă preferința pentru culoarea roșie pe la 1780: „Grădiștenii (Maria și Manolache), vor o caretă «înăuntru cu catifea de lână roșie, p-afară cu o vargă de auru și cu una verde, să aibă floricele, iar dricul asemenea să fie roșu». În 1780, roșul este la modă și, din mimetism, și alți boieri le cer negustorilor să li se îndeplinească aceeași dorință; «văpseala butcii să fie roșie», scrie și Amza Jianu slugerul, când comandă o butcă pentru noră-sa.”[4] Boierii erau foarte pretențioși și grijulii în privința caleștilor pe care le comandau și pe care le comparau uneori cu o femeie, relevând astfel și mentalitățile timpului privind sexul feminin:

„Așa cum se iese în lume cu o femeie frumoasă pentru a atrage priviri și a transmite un mesaj, la fel se întâmplă și cu trăsura, care trebuie să spună ceva despre posesorul ei. Ion Otetelișanu vrea o «butcă nouă, nu vreo coptură veche și sulemenită ca cele neveste bătrâne, știrbe și sulemenite, ci să fie tânără și frumoasă».”[5]

Erau de asemenea la mare căutare caleștile poleite cu aur, pe care proprietarii le afișau cu mare fast prin oraș. Se spune, de pildă, că Domnitorul Nicolae Mavrogheni se plimba, în secolul al 18-lea, într-o caleașcă poleită trasă de 4 cerbi cu coarnele de aur: „Din cele auzite de la înaintașii săi, Ion Ghica ne spune că domnul Nicolae Mavrogheni (1786-1790) în anumite zile, după amiază, obișnuia să se ducă la plimbare prin oraș sau să se recreeze la grădina și chioșcul ce făcuse la biserica Izvorul Tămăduirii, pe care el o ctitorise. Plimbarea o făcea „răsturnat într-o caleașcă poleită, trasă de patru cerbi cu coarnele de aur, înconjurat de ciohodari cu fuste albe și cu ișlice rotunde de samur pe cap, de arnăuți și de șoitari cu căciuli lungi de postav pestriț, împodobite cu coade de vulpi și cu clopoței care jucau chiocecurile pe lângă trăsura domnească.”[6]. Un cântec popular menționează că și soția domnitorului Alexandru Moruzi umbla într-o caleașcă aurită: „Doamna trece în rădvan/În rădvanul aurit/Cu tot coșul poleit/Ocolit de ciohodari, tras de patru armăsari.”[7]

Nicolae Mavrogheni în echipajul său tras, conform legendei, de cerbi[/caption] La sfârșitul secolului al 18-lea, apare la București un depozit de calești deținut de contele maghiar Festetics. Vehiculele, ornate bogat și făcute din materiale scumpe, erau procurate de la Viena și costau între 180 și 200 de galbeni. Numele negustorului ne-a parvenit prin călătorul german Jenne: „un conte ungur Festetics, dedat negustoriei, făcea afaceri bune procurând prin activitatea sa hrană mai multor meseriași la Viena, deoarece a avut ideea fericită de a crea un depozit de trăsuri la București. În magaziile lui se afla vreo 40 de calești, de la 180 până la 200 de galbeni bucata, precum și un număr mare de trăsuri dintre cele mai frumoase. Prin aceasta el a introdus în țară gustul atât de răspândit pentru calești, în așa fel că nu numai toți boierii și-au cumpărat asemenea trăsuri, dar se și iau la întrecere în această privință.”[8] Numai că mania boierilor avea să întâlnească un obstacol redutabil – domnitorul Alexandru Ipsilanti, care nu vedea cu ochi buni risipa lor. Ca să oprească ieșirea banilor din țară, provocată de numărul mare de echipaje cumpărate, din ce în ce mai scumpe, Alexandru Ipsilanti a reînnoit în 1797 „pitacul” lui Alexandru Moruzi, ce interzicea importul caleștilor în absența unei porunci scrise. Desigur, boierii simpatizați de domnitor au reușit chiar și așa să-și satisfacă fanteziile, 2 membri ai familiei Ghiculeștilor și clucerul Gligorașcu Ghica primind învoire să-și cumpere două butci și două carete, respectiv o butcă[9]. Ipsilanti nu suporta, de asemenea, zgomotul făcut de rădvane când treceau în viteză peste străzile podite și credea că acestea deteriorează bârnele de lemn. Prin urmare, i-a cerut marelui agă să instituie un ordin ca nimeni să nu mai meargă „tare” prin oraș. Pentru a limita norii de praf și stricarea marilor artere, când se duceau la Curtea domnească boierii trebuiau, în plus, să meargă încet pe pământul de lângă drum, dacă vremea era uscată, și pe „pod” (adică pe drumul podit cu bârne de lemn), dacă ploua.[10] Efortul lui Ipsilanti de a pune capăt maniei boierilor a fost însă în zadar, „întrecerea” fiind reluată după domnia sa. Abia odată cu apariția trăsurilor de stradă, a birjelor, numite și „fiacăre”, de la franțuzescul „fiacres”, vremea caleștilor va apune. Mai multe despre acestea, însă, în episodul viitor.

Surse bibliografice
[1] George Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, p. 413.
[2] Ibidem, p. 414.
[3] Ibidem.
[4] Constanta Vintila-Ghițulescu, Patimă și desfătare, Humanitas, București, 2015, p. 327
[5] Ibidem.
[6] George Potra, op.cit., p. 415.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem, p. 416.
[10] Ibidem.
foto cover: Caleașca de ceremonie a domnitorului Gheorghe Bibescu, fotografie din Arhivele Naționale, reprodusă de Cristian Gache. sursa: Adevărul.
Menu