Cum circulau bucureștenii (2)

de Andreea Apostu | 13.08.2019

Începând cu 1828, în București își fac apariția birjele franțuzești, numite hilar fiacăre (de la cuvântul „fiacres” din franceză), ce erau vehicule de stradă, aflate în subordinea primăriei. Datorită lor, și celelalte categorii sociale, nu numai boierimea, s-au putut bucura de un transport rapid prin București. Odată cu domnia lui Cuza și mai ales după aceasta, începe modernizarea orașului, devenit capitala României. Primăria era preocupată de calitatea transportului asigurat cetățenilor, astfel încât pe timpul lui Cuza, de exemplu, a redus la jumătate tariful trăsurilor murdare și neîngrijite: „În legătură cu situația trăsurilor în timpul domniei lui Cuza Vodă, Prefectura poliției Capitalei aduce la cunoștință tuturor birjarilor care nu s-au îngrijit să-și aibă fiacările (trăsurile, birjele) curate, că le-a micșorat tariful la jumătate. Deci, pasagerii nu sunt obligați să plătească mai mult de un sfanț pe oră în zi de lucru și un sfanț și jumătate în zi de sărbătoare la fiacărele care au numerele scrise cu roșu.”[1] De asemenea, în 1867, ca să încurajeze înmulțirea numărului de birje, a redus considerabil taxele pe care proprietarii trebuiau să le plătească.[2] Exista totodată un tarif unic practicat de toți birjarii și reglementat de primărie: în 1890 acesta era de 5 lei ora pentru cupeuri, 2 lei cursa de 1 oră prin oraș cu trăsura, 1 leu cursa obișnuită, 2 lei cursa la gară din orice punct al orașului și 3 lei ora de plimbare la Șosea sau în alte părți ale urbei. La începutul secolului XX existau 850 de trăsuri cu 2 cai, 150 de cupeuri și 200 de trăsuri pentru serviciul de noapte, pentru o populație de 300.000 de locuitori. Stația principală de trăsuri era la Piața Sf. Vineri. Aparent, clientul nu trebuia să lase bacșiș și nu era admonestat de birjar dacă nu o făcea: „…peste tariful fixat, nimeni nu era obligat să dea bacșiș; cine voia, dădea și i se mulțumea, dar dacă nu dădea nimic, vizitiul nu-și arăta nemulțumirea prin vorbe sau gesturi, ca în alte centre europene.”[3]

Proprietarii care aveau o singură birjă erau de obicei și vizitii, iar cei care aveau mai multe angajau vizitii cu 30 de lei pe lună, la care se adăuga hrana în natură. În medie, un birjar făcea 15-20 de lei pe zi și 60-80 de lei în zilele de sărbătoare și duminica.[4] Cum arătau aceste trăsuri? „Toate trăsurile aveau coșuri sau burdufuri de piele, care pe baza unui simplu dispozitiv, se lăsau mai jos sau se ridicau mai sus, pentru ploaie, vînt, soare; lateral aveau „aripi” ca să ferească clienții de a fi stropiți cu apă murdară sau noroi.

Carte poștală cu o birjă la Șosea. sursa: Bucureștii Vechi și Noi.

Pernele de la spate și, în special, cele pe care ședeau clienții erau umplute cu zegras și bine arcuite. Pernele și învelitoarea care se punea pe picioare, mai groasă sau mai subțire, după sezon, erau brodate cu monograma proprietarului. Roțile erau cu spițe vopsite, deseori în alb, înspicate cu roșu aprins, iar marginile aveau cercuri de fier, sub formă de șine, în care se introducea un colac, mai lat sau mai îngust, de cauciuc veritabil, pentru a atenua șocurile drumului și a face călătoria cât mai lină și mai agreabilă. În dreapta și în stânga caprei pe care stătea vizitiul se aflau felinare, cu geamuri de cristal șlefuit, în care, seara, se aprindeau lumânări de spermanțet. Toate vehiculele aveau numere de înregistrare, în ultimii ani, albe pe fond negru.”[5]

La sfârșitul secolului XIX au apărut în București muscalii sau scopiții, birjari de origine rusă, care după nașterea primului copil se lăsau de bunăvoie lipsiți de organele masculine, pentru a nu mai avea alți urmași. Membrii acestei secte, goniți din Imperiul Țarist, unde nu erau agreate obiceiurile lor, au început să se stabilească mai întâi la Iași, unde erau vizitiii boierilor: „Acum vreo sută şi ceva de ani au început să sosească primii scopiţi prigoniţi de stăpânirea rusească, ce nu îngăduia pe teritoriul ei acest obicei barbar al castrării. La Iaşi au fost bine primiţi, căci pe acele vremuri era ambiţia oricărui boier moldovean să aibă pe capra trăsurii, sau la grajd, câte un “muscal”, care se pricepea de minune la îngrijitul cailor. Încetul cu încetul, boerimea nemaiavând nevoie de ei, s’au stabilit pe str. Păcurari, cea mai mare parte cumpărându-şi trăsuri proprii şi punându-le pe piaţă. Foarte mulţi sunt chiar proprietari de imobile, toate construite în acelaşi stil: casele sunt joase şi cu ziduri exagerat de groase, iar curtea străjuită de un gard înalt şi poarta solidă, ce caută parcă să pună stavilă curiozităţii celor de afară.”[6] In capitală, ei s-au stabilit pe străzile Sf. Ionică-Moși, Câmpului, Făinari, dar mai ales pe Birjarii Vechi și Birjarii noi, toate în mahalaua Oborului, în stânga Căii Moșilor. Casele lor se diferențiau de celelalte prin gardurile înalte, cu porți mari de lemn vopsite în verde sau în galben, de cca 3 metri înălțime.[7]

Muscalii erau indivizi solizi, înalți, corpolenți, echipajele lor fiind de asemenea bine construite, elegante și rezistente. Caii erau aduși din stepa rusească, robuști, cu cozi lungi și coame bogate: „Birjarii muscali staționau în Piața Teatrului Național, în fața marilor hoteluri sau în alte stații centrale ale orașului. Toți erau foarte politicoși, dar cel mai agreat și mai cunoscut era Mișca, preferat de oamenii bogați în drumurile lor prin oraș sau în plimbările la șosea. Chiar trapul cailor de la trăsurile muscalilor era parcă altfel, mai maiestuos decât la celelalte trăsuri, iar acestea aveai impresia că alunecă pe caldarâmul străzilor, datorită cauciucurilor groase, sau, în ultimul timp, a anvelopelor care amortizau orice zdruncinătură.”[8]

Tot muscalii au introdus în capitală trăsurile închise, cupeu cu două uși cu geamuri, care se lăsau sau se ridicau, după nevoie. „Înăuntru aveau scrumieră și două văsuțe mici, două glastre de cristal, în care se găseau totdeauna florile anotimpului respectiv. De asemenea, aveau scări, cu o treaptă sau două, în ambele părți, pentru a ușura coborârea sau urcarea.”[9] Acestea erau folosite mai ales la nunți și înmormântări, dar și când vremea era mohorâtă și ploioasă. Cupeurile erau totodată folosite de perechile de îndrăgostiți din lumea bogată ca să meargă la Șosea (Șoseaua Kiseleff).

Între 1850 și 1900, folosirea birjelor se generalizează, chiar și printre cei bogați. De multe ori era mai practic și economic să iei birja de stradă pentru treburile zilnice, decât să întreții echipaj și cai în grajdul propriu: „La această epocă, mijlocul secolului al XIX-lea, birja face parte din necesitățile zilnice. Conița și conașul se folosesc de birjă ca vehicul rapid de deplasare spre locurile cu treburi. Trăsura este scoasă din grajd atunci când conașul pleacă în călătorie. […] Pare mult mai economic să se închirieze o birjă de pe uliță, decât să se aibă în grajd birjă și cai sau vizitii cu simbrie care să poarte membrii familiei în locuri diferite. În plus, o birjă trebuie întreținută, perindarea ei pe ulițele proaste ale orașului necesită reparații constante. […] Întreținerea cailor devine și ea o corvoadă, după cum se observă în socotelile casei. Apar iarăși cheltuieli nenumărate în acest sens, cu cumpărături de ovăz și oțet pentru cai, „untură pentru trăsură” și chiar „untdelemn pentru trăsură”, diferite „șurupuri”, atunci când trebuie reparată sau felinare pentru iluminat, târnuri pentru curățat; plus plățile pentru cei trei „rândași”, însărcinați cu supravegherea tuturor micilor activități.” [10]

Coana Safta Otetelișanu (membră a uneia dintre cele mai bogate familii din epocă, ce deținea Terasa Otetelișanu, situată pe terenul actualului Palat al Telefoanelor) folosea de pildă aproape zilnic birja de stradă. Uneori familia închiria o birjă și de 2-3 ori pe zi, ca să meargă la biserică, în vizite, la Obor, la Măgurele, la Duhamel: „Deși are grajd, rândași, cai, trăsură, Safta Otetelișanu folosește aproape zilnic birja publică. Condica de socoteli ne arată itinerariul familiei Otetelișanu, frecvența închirierii unei birje, personajele care o folosesc. Un drum cu birja prin oraș și pe ulițele mahalelor bucureștene costă în jur de 2 lei, alteori 2 lei și câteva parale, alteori 4 lei și câteva parale, pentru anii 1848-1850. Când sunt treburi importante de rezolvat și care solicită prezența conașului, birja se închiriază și de două-trei ori pe zi.”[11]

Odată cu apariția tramvaiului electric la sfârșitul secolului al XIX-lea, a automobilului și a autobuzului, trăsura cade pe un plan secundar, devenind o prezență din ce în ce mai rară în peisajul bucureștean. În 1929 sunt retrase din circulație tramvaiele cu cai, iar în 1933, Realitatea ilustrată ne oferă imaginea unor birje mizerabile și fantomatice, copie palidă a celor de dinainte de război: „De mortuis nihil nisi bene”, spune proverbul latin. În consecință, ce poți vorbi despre trăsuri, care dispar? Peste un an-doi vor veni lăptarii cu ele la București sau vor fi expuse prin diferite muzee, ca vestigii ale trecutului. Căci trăsurile Bucureștilor, cu anumite excepții, sunt într-adevăr demne de muzeu, atâta-s de rupte și de mizerabile. Gloabele care le trag par și ele fantome ale trecutului, atât sunt de slabe.”[14] În secolul XX electricitatea și motorul pe benzină domină mobilitatea bucureșteană. În ce mod, vom scrie pe larg în episodul următor.

Pentru oamenii de la periferie și cei care aveau nevoie de curse în afara orașului existau birjele de Herasca, numite astfel pentru că prima lor stație a fost terenul situat vizavi de biserica Sf. Vineri-Herasca, la intersecția dintre Calea Călărași și Calea Văcărești. Alte stații se aflau la Bariera Moșilor, lângă hotelul Solacolu, în mahalaua Dracului (astăzi piața 1 mai), la Bariera Vergului etc. Trăsurile acestea erau mult mai simple, pentru că circulau pe drumuri de mahala sau extraurbane. Nu aveau de altfel voie să circule prin centrul orașului. Le puteai vedea prin satele din jurul Bucureștiului sau în locurile de relaxare de la Mogoșoaia, Floreasca, Tei, Cernica: „În mod obișnuit fiecare birjă de Herasca avea în spate, legat cu sfoară sau curea, un sac cu nutreț (fân), necesar la popasurile făcute pe drumurile mai lungi; de asemenea, o găleată de tablă sau din pânză de cort, care se strângea și din care se dădea cailor să bea apă, luată de la diferite puțuri sau cișmele.”[12] Tariful pentru aceste birje era și el mai redus decât la cele din centrul Bucureștiului iar vizitii nu erau obligați să poarte o îmbrăcăminte anume, ci doar să fie curați.
Birjarii, la fel ca toți meseriașii, aveau breasla lor, al cărei patron era Sf. Gheorghe. Au format chiar o corporație, devenită în 1895 societatea „Fulgerul”, compusă din 1200 de birjari și un capital de 2500 de lei, care era menită să ajute la nevoie membrii și familiile lor.[13]

Surse bibliografice
[1] George Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990, p. 417.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem, p. 418.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] „Ultimii muscali”, Ilustrațiunea română, 2 decembrie 1936, p. 16.
[7] Ibidem, p. 419.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Constanța Vintilă-Ghițulescu, Prin lumea urbană românească la început de epocă modern: Sociabilitate și petrecere, in Orașe vechi, orașe noi în spațiul românesc: Societate, economie și civilizație urbană în prag de modernitate (sec. XVI-jumătatea sec. XIX), editor Laurențiu Rădvan, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, Iași, 2014, p. 292.
[11] Ibidem, p. 291.
[12] George Potra, op.cit., p. 421.
[13] Ibidem.
[14] „Mijloace de locomoție”, Realitatea ilustrată, 2 martie 1933, p. 3
cover: birjă pe bulevardul Take Ionescu-I.C. Brătianu (actualul Magheru-Bălcescu). foto: Willy Pragher, 1937.
Menu