Cum circulau bucureștenii? (3) Tramvaiul cu cai

de Andreea Apostu | 13.08.2019

„Traivan”, „trangavan”, „tranca-fleanca”, cam așa îl strigau bucureștenii pe atunci tânărul si nemaivăzutul tramvai tras de cai, când s-a ivit pentru prima dată pe Calea Moșilor în primăvara lui 1872[1]. Ce-i drept, țanțoșa inscripție „The Bukarest Tramways” era cam greu de pronunțat pentru stră-stră-străbunicii noștri. Înscrisul era in englezește pentru că cea dintâi linie de tramvai fusese pusă în funcțiune de o societate cu origini în țara lui John Bull – Harry Herbet de Merivee[2] (deși numele în sine pare mai degrabă franțuzesc). Bucureștenii, după ce si-au primit cu agitație si umor noul mijloc de locomoție, i-au dat întrebuințări cel puțin fanteziste: tinerii crai aruncau de pe imperială flori prin ferestrele domnișoarelor sau înfiripau dialoguri galante cu tovarășele ocazionale de drum în interiorul vagoanelor[3].
Lunecarea lină pe sine trebuie să li se fi părut deosebit de agreabilă bucureștenilor obișnuiți cu hurducăturile birjelor pe caldarâm. Însă privite din perspectivă ceva mai modernă, tramvaiele se asemănau în mare parte unor jucării, cu vagoanele lor ușoare (pentru a putea fi trase de doi, maxim 3 cai), în care încăpeau cu greu 20-25 de persoane și care deraiau destul de des la cotituri din cauza șinelor cu șantul destul de superficial. Când era vorba de urcat pante, treaba devenea si mai anevoioasă și de multe ori era necesară adăugarea unui al treilea cal, înaintaș[4]. La capăt de călătorie nu existau spații circulare care sa permită întoarcerea vagoanelor, așa că vizitiul trecea cu tot cu cai dintr-o parte a tramvaiului în cealaltă.

Tramvaiul cu cai se schimba in funcție de anotimp – iarna existau vagoane închise, pentru ca sufletele călătorilor să nu înghețe din pricina gerului, pe când vara vagoanele erau deschise, semănând mai degrabă cu niște platforme de scânduri purtate pe șine. Călătorul era protejat de soare și, eventual, de ploaie doar de niște perdele subțiri, care nu împiedicau însă picăturile bucureștene grele și neobosite, pe care le știm cu toții atât de bine, să îl facă ciuciulete. Între 1872 si 1885 se înființează cinci linii de tramvai cu tracțiune animală : nr. 1 Cimitirul Sf. Vineri – Gara de Nord – Bariera Moșilor, nr. 2, Bariera Călărașilor – Piața Victoriei, nr. 3, Piața Victoriei – Bufet, nr. 4, Piața Sf Gheorghe – Lânăriei, nr. 5, Piața Sf. Gheorghe – Bariera Dorobanților. Sub mandatul lui Pake Protopopescu numărul rutelor crește, iar in anii 1890, o altă societate, de data asta belgiano-olandeză, primește permisiunea de a crea 4 linii de tramvaie cu cai și una electrică[5]. Deși s-a construit încă din 1892 o uzină electrică la Grozăvești, darea în folosință a liniei electrice a fost tărăgănată din pricina unor probleme tehnice, legate de pavajul capitalei, care făceam imposibil curentul subteran[6]. Prin urmare, a fost aleasă alimentarea supraterană, fiind necesară amplasarea unor stâlpi ca să susțină firele. Linia nu a fost pusă în funcțiune decât un an mai târziu, în 1893, deservind traseul Cotroceni – Obor și purtând numărul 14. Vagoanele erau de data aceasta mai încăpătoare, iar la începuturi te puteai urca atât pe ușa din dreapta, cât și pe cea din stânga ale vagonului, desele accidente limitând însă mai apoi accesul doar la ușa din dreapta[7].

Într-un articol din 1933, când capitala era dominată de tramvaie electrice, automobile și autobuze, un cetățean amintește cu nostalgie natura silențioasă a vechilor tramvaie cu cai, scoase din uz în 1929. Aparent acestea nu scoteau zgomot de clopot între orele 13 și 16, când lumea dormea[8]. De asemenea, vizitiii lucrau ani întregi pe aceeași linie, astfel încât ajungeau să-si cunoască clienții ca pe propriul buzunar, cu metehnele si tabieturile lor – ba chiar încetineau și îi lăsau să coboare din mers între stații:

Linia nr. 4, de la Piața Sf. Gheorghe până la strada Lânăriei (situată în apropierea Liceului Șincai). foto: Volker Wollmann.

 — „ Îi vezi?” exclamă pensionarul. „Ăştia ne scurtează viaţa, cu sgomotele lor. Unde mai poţi dormi o jumătate de oră, când ai nenorocirea să locueşti aproape de tramway?”
— „Progres, coane Mitică !!”
— „Frumos progres, n’am ce sipune! Automobile care păstrează toate mirosurile din lume, autobuze care par mai curând cutii ambulante de sardele, tramwaye murdare şi neîncălzite şi trăsuri jerpelite, iată progresul vostru în materie de circulaţie. Nu zic că pe vremea mea era mai bine, că se circula mai higienic şi mai corfortabiil, dar atunci cel puţin nimeni nu făcea caz de progres. Şi cel puţin nu era atâta sgomot!!” …
Câtă dreptate are pensionarul!! Pe vremea tramwayelor cu cai, înaintea răsboiului, vizitiii lucrau câţiva ani încontinuu pe aceeaş linie şi-şi cunoşteau pasagerii pe nume, profesie şi tabieturi. Intre orele unu şi patru după amiază, n’auziai un sunet de clopot. Era timpul când lumea dormia. In parcurs, opria sau modera viteza, pentruca pasagerii să poată coborî ori sări din mers, în faţa porţilor sau a străzilor laterale.”[9] Tramvaiul a intrigat și stârnit deopotrivă imaginația și hazul bucureștenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Întâlnim, de pildă, în revista satirică Furnica un număr considerabil de anecdote și ficțiuni comice în care personajul principal pare să fie tramvaiul cu cai. Am menționat la începutul articolului că tinerii obișnuiau să urce pe imperiala tramvaielor de la 1872 și să arunce de acolo flori și răvașe de amor în camerele domnișoarelor adorate. Ei bine, amorul rămâne strâns de legat de mijlocul de transport și în deceniile următoare, flirtul fiind una dintre activitățile de bază din timpul călătoriei, după cum putem constata din caricatura de mai jos. Replicile erau uneori nu doar agasante, ci și amuzante prin ridicolul lor:

Tot în revista Furnica întâlnim povestea a trei doamne și a unui domn turmentat care, în loc să tragă clopotele tramvaiului pentru a coborî, „trăgea clopotele” călătoarelor (expresia însemnând „a face curte cuiva”):
„Domnul cu privirea turbure continuă să facă curte, lungindu-și botul, fixându-le de parcă ar fi un aparat fotografic. Scandalizate, turlele din margini se mișcă – freamăt de pădure! – proprietarele lor s-apleacă la urechile celei din mijloc, încep să mormăe ca într-o pâlnie la telefon. Allo!… (…)
Bang! A tras de cureaua clopotului domnul cu privirea rătăcită.
Tramvayul se oprește.
Conductorul, văzând că cel care a sunat s-a așezat din nou pe bancă, nedumerit, se răstește:
— D-ta, domnul care a sunat clopotul, pentru ce nu te dai jos?
— Pardon! – răspunde cel întrebat. Eu am tras clopotul doamnei… nicidecum ca să mă dau jos!
…Oameni buni, vă rog să credeți că și acum mă doare capul, torturat de amintirea individului care se sue în tramvai ca să facă curte, ca să „tragă clopotul” doamnelor întâlnite în vagon.[10]

Bucureștenii au adoptat cu entuziasm noua mașinărie menită să le ușureze viața – într-atât, încât tramvaiele erau pline ochi, de nu puteai să te urci în ele. În aceste situații, vatmanul afișa o plăcuță cu înscrisul „complect” în partea din față a vagonului. O altă consecință nefastă a fost comoditatea crescândă a, oamenilor care începeau să meargă din ce în ce mai puțin pe jos. Un astfel de cetățean întâlnim într-o povestire publicată în 1908 în Furnica:
Popescu, slujbaș, stă de un ceas pe piața Teatrului Național, așteptând să ia tramvaiul. Tramvaiele sosesc unele după altele, regulat, toate însă încărcate, mai încărcate chiar decât bugetul anului ce vine. Uite al patrulea! Popescu, enervat, dă să se sue în vagon…
— Ce iești chior? – nu vezi că nu mai e loc? – îl apostrofează în nas pasagerul de sentinelă de pe scara platformei dinapoi.
— Ia-o pe jos, amice, că nu-ți scade leafa! – sbiară un altul, probabil coleg cu el de birou, actualmente invizibil, înecat în gloată celor cari au umplut tramvaiul ca un ou.
Mai trece unul… și încă unul… Complect – scrie pe tăblița din dreptul frunței vizitiului, vestind trecătorii că creerul onorabilului mânuitor al biciului nu mai are nevoe de nimic, bucurându-se de o cultură complectă.
La al șaptele tramvai, Popescu își face vânt desperat de pe trotuar, din trei pași, zdup! Sare el voinicește lipindu-se cocă de furnicarul pasagerilor sarailie pe platforma dinnainte. Și imediat, respins ca o mingie elastică ce se isbește de un corp dur, Popescu pornește înapoi de unde a venit, cade într-un picior pe piatra pavajului mirat că încă nu s-a lungit pe el.
— Dobitocule! Omul mai are și picioare, nu numai cap! – urlă pasagerul pe bătăturile căruia Popescu fusese o clipă găzduit.
Popescu cască gura să răspundă… Bang! Bang! – o ia la vale tramvaiul, monstru apocalipstic cu piept și turnură de oameni vii.”
Naratorul a uitat însă să ne spună de la bun început că numitul Popescu se grăbea s[ ajungă cu nevasta la o cină și că locuia pe Calea Griviței… la doar 10 minute de mers pe jos de Teatrul Național. Astfel de Popești întâlnim, din păcate, și în zilele noastre.

Conductorii (vatmanii) uitau frecvent să afișeze plăcuța cu „Complect”, astfel încât se iscau deseori scandaluri între acesta și călători:
— Pssst, pssst! Face semn cu mâna un domn iuțit de ger.
Cei patru îl privesc pieziș ca și cum n-ar exista, fiecare gândește: Idiotul!… E chior? … nu vede că nu mai e loc?
Domnul cu „pssst” se încăpățânează. Dispunând de-o iuțeală superioară iuțelei calului ce târăște tramvayul, iată-l pe scara vagonului… buf! se prăvălește el tocmai peste domnul care mai adineauri și-a oferit locul cocoanei. Scuze, mormăieli, înjurături printre dinți. Acuma sunt cinci – cu toate că locuri nu sunt decât pentru patru – și fiecare se gândește: – De o mai încerca vreunul să se suie, îl dăm grămadă jos!
Unul chiar – cel care s-a suit ultimul – s-a și plâns conductorului: – De ce primești mai mulți pasageri decât sunt locuri? Ne-ai înghesuit de parcă am fi sardele la cutie. Domnul conductor, drept răspuns, lasă tăblița pe care-i scris: Complect.”[12]

Surse bibliografice
[1] George Potra, Din Bucureștii de ieri, volumul 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990, p. 422.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, p. 423.
[5] Ibidem, p. 423-424.
[6] Ibidem, p. 425
[7] Ibidem.
[8] Realitatea ilustrată, 2 martie 1933, p. 2
[9] Ibidem.
[10] Furnica, nr. 193, mai 1908, p. 6.
[11] Furnica, nr. 236, martie 1909.
[12] Furnica, nr. 177, ianuarie 1908, p. 7.
sursă cover: Furnica, anii ’20.
Menu