Duminica, ziua de odihnă a servitorimii din Capitală

0
1366
cismigiul paradisul servitorimii

Cu toții cunoaștem zilele acelea de duminică când nu avem loc pe trotuarele de pe Bulevardul Elisabeta care duc spre Grădina Cișmigiului. Știm prea bine sentimentul care ne încearcă pe aleile arhipline de oameni veniți din toate părțile orașului, cu obiceiurile cele mai diverse, cu vorbele lor stridente și cu îmbrăcămintea cea mai strălucitoare. Plictiseală, enervare și mirare, sunt sentimentele cele mai puternice. Te simți brusc într-un spațiu care nu-ți mai aparține și care e luat în primire de o lume compactă pe care nu o cunoști și cu care nu te întâlnești decât foarte puțin, și de care nu te leagă nimic pentru că, în fond, ai prea puține lucruri de împărtășit cu ea.

cismigiu anii 30
Foto: Willy Pragher

Același lucru se petrecea și în Bucureștii anilor ’30 când aleile Cișmigiul erau luate cu asalt de slugărimea capitalei, venită de prin toate mahalalele Bucureștilor. Diferența între ce se petrecea atunci și ce se petrece astăzi e mare. Azi nu mai știm cine sunt cei care-l iau cu asalt, de unde vin, ce preocupări au, ce chemări și ce pasiuni și în slujba cui lucrează.

În anii ’30, bucureștenii ocoleau duminica Cișmigiul, deși oferta ce li se punea înainte nu era prea variată: un film la cinematograf ori primirea unei vizite lungi și plictisitoare. Duminica, Cișmigiul era plin ochi cu oameni care aveau doar jumătate de zi liberă.

Această atmosferă este portretizată de Henri Stahl ca fiind „paradisul servitorimii” sau „Locul unde Marițele, Paraschivele, Anicele și Terejile își dau întâlnirile cu Nicolaii, Iștvanii și Ianoșii, unde-și descarcă sufletul plin de ura stăpânilor, își arată rochiile, panglicele, mărgelele.”[1]

Praful se ridica de pe aleile grădinii ca într-un târg plin de lume, iar debarcaderul era locul unde se perinda cea mai pestriță lume: servitoare, guvernante, muncitori și calfe. Debarcaderul era locul de atracție, pentru că la debarcader își puteau arăta domnii mărinimia, gentilețea și iubirea pentru femeia de lângă ei.

„Se preumblă cu toții în grupuri zgomotoase, ținându-se de mână. Iată și câțiva ostași spătoși, din escortă. Trec cuminți, aliniați ca în front; au pe umeri galoane nouțe și în buzunarul de sus al vestonului biletul de voie împăturit cu grijă. După ce au ocolit de câteva ori grădina se opresc lângă fotograful ambulant, care asemeni debarcaderului polarizează atenția acestei mulțimi, mai mult de curioși decât de amatori. Alături, pe o bancă, un pictor și-a improvizat atelierul, unde pentru un supliment de preț fotografia la minut este desăvârșită în culori naturale.” [2]

cismigiul paradisul servitorimii
Foto: Ilustrațiunea Română, septembrie 1933

Dacă te-ai plimba prin acea Grădină Cișmigiu, te-ar surprinde felurile graiului pe care le-ai auzi. Ai auzi graiul moldovenesc, ardelenesc și oltenesc, dar și cel unguresc, Cișmigiul putând fi comparat cu o grădină etnografică a țării; și cu ceva efort ne-am putea da seama și care sunt locurile preferate din Cișmigiu ale celor din diferitele regiuni ale țării. Bunăoară, locuitorii din zona Hațegului preferă pavilionul de ape minerale, cei din ținutul Făgărașului o preferă pe cea cu statuia eroului francez căzut în luptă pe teritoriul românesc, iar pe cei din zona Sibiului îi întâlnești în apropierea restaurantului Monte-Carlo.

Imaginea duminicală a Grădinii Cișmigiu din anii ’30 a rămas până la venirea războiului marcată de acest amestec de graiuri, și deci de obiceiuri și vestimentații. Duminica, Cișmigiul era luat sub stăpânire de oribilele rochii multicolore de stambă ori de pantalonii de lână albă, strânşi la pulpe, de oameni care aveau vorba tare și râsetele gălăgioase, făcând mereu glume triviale, și dându-și din timp în timp pumni în semn de iubire.

Ce-a rămas azi din spiritul acelui Cișmigiu? Asta rămâne să constatați singuri.

cismigiu 2014
Foto: Alberto Groșescu

Dar nu mă pot abține să nu spun că azi e parcă totul mult mai strident, mai amestecat și mai vulgar.

[1] Stahl, H., Bucureștii ce se duc, Editura Domino, București, 2002

[2] Ilustrațiunea Română, 05, nr.40, 27 septembrie 1933.

Autor:

    Edmond Niculușcă

    Toate articolele

      NO COMMENTS

      LEAVE A REPLY