Fascinația radioului

de Andreea Apostu | 13.08.2019

În urmă cu 80 de ani, bucureștenii nu aveau televizor. Aveau, în schimb, ceva asemănător: RADIO. Cutia misterioasă cu sunete, numită și „cutia vorbitoare” sau „colivia ermetică”, apare în viața bucureștenilor în perioada interbelică, mai precis în 1925, când mai mulți specialiști înființează Asociația Prietenii Radiofoniei. Aceștia duc în presa vremii o intensă campanie de promovare a noii invenții, astfel că doar doi ani mai târziu, în 1927, ia naștere Societatea Română de Radiodifuziune, care începe să emită propriile programe pe 1 noiembrie 1928[1]. „Realitatea ilustrată” inițiază de pildă în anul respectiv nu doar o serie întreagă de articole dedicate popularizării științifice a principiilor radiofoniei, ci și un supliment special, numit simplu „Radio-supliment”, de 4, 6 sau 8 pagini, ce cuprindea: „programul oficial pe o săptămână înainte al tuturor posturilor de emisiune din Europa, câte pot fi prinse cu un aparat mare la noi în țară; informațiuni radiofonice; instrucțiuni pentru începători; perfecționări de aparate; recepție și emisiune, ecouri din lumea radiofonică; comunicări; discuții între cititori; anecdote din istoria radiofoniei etc. etc.”[2]

Pe atunci nu puteai cumpăra oricum un aparat de radio, trebuia să duci o serie de acte care să dovedească cetățenia română, vârsta (trebuia să fii major) și „buna conduită în societate”[3]. Aparatele erau de asemenea destul de scumpe, mai ales cele cu lămpi. Deși variantele cu galene erau mai ieftine, radiourile rămân un timp o raritate și o curiozitate, proprietarii lor fiind priviți uneori cu invidie:

Articol de popularizare a radiodifuziunii. sursa: Realitatea ilustrată, 1928.

„În 1931, un aparat de radio american, de dimensiuni potrivite, cu șapte lămpi și scală de iluminat costă enorm : 23.900 de lei, inclusiv lămpile pentru curent alternativ de 110 volți, în timp ce salariul mediu al unui bugetar era de sub cinci mii de lei. Așa încât nu e de mirare că posesorii de radiouri, chiar mai modeste decât cel din reclamă, sunt priviți cu o anume curiozitate, cu invidie și alcătuiesc un fel de confrerie în care membrii discută despre subiecte pe care ceilalți nu le înțeleg sau fac schimb de experiențe inițiatice.”[4]

În presa vremii încep să apară numeroase reclame la aparate radio, mai ales dintre cele scumpe și perfecționate, cu lămpi, iar publicații precum Dimineața pun la dispoziția cititorilor programele radiofonice din capitalele europene și de la București. Aparatul perfect trebuia să îndeplinească 3 calități: „Audițiuni de o frumusețe muzicală desăvârșită, selectivitate perfectă și mânuire ușoară.”[5]

Apariția primelor programe românești în 1928 a dus la o veritabilă explozie a numărului de aparate: de la aproape 8000 se ajunge într-un singur an la 20.000: „Chiar dacă nu înțeleg prea bine, în teorie, cum e posibil să ții prizonieră vocea cuiva aflat la sute sau mii de kilometri distanță la tine, în casă, într-o ladă de lemn, asemănătoare cu cele în care ții cărți sau pantofi, oamenii sunt dispuși să-și riște banii într-o asemenea aventură și să-și aducă, pentru prima dată, lumea largă în casă.”[6] Abonamentele variau în funcție de capacitatea de plată a posesorului: angajații P.T.T., preoții, învățătorii și sătenii plăteau 300 de lei pe an, primăriile și instituțiile rurale 500 de lei pe an, instituțiile urbane, autoritățile și băncile 10.000 de lei pe an[7]. În felul acesta se încuraja răspândirea radiofoniei și în mediile defavorizate. În București, radiofonia se răspândește printre interbelici ca focul, astfel încât în 1930 existau deja 48.505 abonați[8].

Programul zilnic începea la ora 17 și se încheia la miezul nopții. Predominau emisiunile culturale, cu muzică simfonică, de operă, cu muzică populară, emisiuni pentru copii, emisiuni pe teme literare, știri[9]. Foarte puțin din realitatea economică și politică ajungea la radio, ceea ce îl făcea o formă de evadare pentru mulți ascultători, care scăpau astfel de neliniștile cotidiene. Pe măsura înrăutățirii situației politice la sfârșitul anilor ‘30 și începutul anilor ‘40, acest fapt devine evident: Mihail Sebastian, de pildă, uita de gândurile pline de teamă și de realitatea terifiantă a antisemitismului și a războiului cu ajutorul concertelor de muzică simfonică pe care le asculta cu religiozitate la aparatul său de radio.
La fel cum se întâmplă astăzi în cazul televizorului, atât bucureștenii singuri cât și familiile se adunau în jurul radioului pentru a-și petrece timpul liber. Era mai convenabil să asculți concertele simfonice sau teatrul radiofonic în intimitatea căminului, decât la Filarmonică sau în sălile de teatru. În plus, românii aveau acces și la posturile de radio din străinătate, oferta culturală fiind astfel una vastă.

sursa: Ilustrațiunea română, 8 noiembrie 1933.

Radioul era un fel de poartă către lume și o primă formă de globalizare, aducând programele culturale de la Londra sau Parisul într-un cămin de la porțile Orientului. În 1929 apare și postul efemer Nora – Radio – Ștrand, ce emitea doar vara pentru a întreține atmosfera de la ștrandul Kiseleff, unul dintre cele mai mari din Europa, deschis în același an. Iată cum arăta programul de la ștrand pe 28 iulie 1929: „de la 09.00 la 10.00 număr de dans, 10.00-11.30 jazzul Eli Roman, 11.30-12.00 muzica de dans, 13.00-14.00 muzică populară, 14.00-15.00 din operele lui Leonard, 15.00 ultimele știri, 15.30-17.00 divertisment, 22.45-24.00 jazzul Eli Roman și muzică de dans.”[10]

Un succes nebun a înregistrat în perioada interbelică emisiunea Ora veselă, care, în ciuda denumirii, dura de fapt doar 10-15 minute. „Aici, Radio Romania. Radio Bucureşti. Ascultaţi astăzi, în premieră, emisiunea «Ora veselă»”, acesteau au fost cuvintele crainicei pe data de 17 ianuarie 1929. Inițial emisiunea a fost realizată de actorul Ion Manu, fiind ulterior preluată de un duo de actori devenit celebru în perioada interbelică: Stroe și Vasilache. Convinși că radioul are nevoie de talentul lor, cei doi tineri s-au prezentat din proprie inițiativă la directorul programului, Gheorghe Mugur, care i-a găsit simpatici. Dacă Ion Manu folosea doar text, cei doi au introdus o combinație de muzică și texte comice care a sedus publicul. Fiecare emisiune începea cu celebrul cântecel „Alo, alo, aici e Radio/ Stroe şi Vasilache/ Lache, lache, lache!…”, pe care îl puteți auzi la începutul înregistrării de mai jos:

Surse bibliografice
[1] Alexandrina Nicolae, Mijloace de comunicație în slujba bucureștenilor din primul deceniu interbelic, Materiale de istorie și muzeografie, volumul XVI, dir. Ionel Ioniță, Muzeul Municipiului București, București, 2002, p. 135.
[2] Realitatea ilustrată, 20 mai 1928, p. 18.
[3] Alexandrina Nicolae, art.cit., p. 135.
[4] Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, Humanitas, București, 2003, p. 195.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem, p. 194.
[7] Alexandrina Nicolae, art.cit., p. 136.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
sursă cover: Ilustrațiunea română, 1 februarie 1933.
Menu