Pavajele din București până la 1866

0
1351
Podul Mogosoaiei Calea Victoriei(1869)
Foto: Moritz Benedict Baer (1869)

Pe la 1822, Grigorie Ghica, întâiul domn pământean care a urcat pe tron după plecarea ultimului domnitor fanariot al Țării Românești, s-ar fi speriat, spun cronicile, de starea jalnică a drumurilor din București. Străzile Bucureștilor erau înecate odată cu locuitorii în praf și noroi, în funcție de starea vremii și de anotimp.

„Pe vremea aceea, străzile se numeau poduri, din pricină că erau podite cu bârne, foarte prost încheiate, încât după ploaie, sau când se aduna zăpadă multă, scândurile o cam luau din loc, transformând străzile în adevărate poduri plutitoare. Se întâmpla foarte des ca o persoană, punând piciorul pe un capăt al scândurii, să se ridice celălalt capăt, murdărind de noroi, de sus până jos, nu numai pe nedibaciul trecător, dar și pe cei cari se nimereau prin apropiere. Și era desigur amuzant de văzut, cum coconașii, ca să facă pe cavalerii, luau de multe ori jupânițele în cârcă, pentru a le trece peste drum, asta ca să nu-și murdărească împopoțonatele și lungile rochii”.[1]

Noul domn, Grigorie Ghica, dându-și seama de situația în care sunt puși zi de zi locuitorii capitalei din cauza drumurilor, dar și de importanța străzilor în viața economică a orașului, a hotărât să repare rapid cele mai însemnate poduri din capitală: al Mogoșoaiei (Calea Victoriei), al Târgului din Afară (Calea Moșilor), al Calicilor (Calea Rahovei) și al Beilicului (Calea Șerban Vodă). La această decizie a avut și susținerea boierilor din Divanul domnesc, mai ales că și ei pătimeau din cauza drumurilor proaste; desigur, nu mergeau pe jos ca neamurile proaste, dar de multe ori se întâmpla ca trăsurile lor să fie cât pe ce să se răstoarne, zdruncinând serios înaltele fețe.

În miezul discuțiilor despre cum se va face repararea acestor poduri din capitală, și-au făcut apariția la București doi antreprenori, Hertel și Freiwald, care au venit cu idei moderne, spunând că ar fi de preferat în locul podirii celor patru artere din București, să se încerce pietruirea drumurilor, această metodă aducând tuturor numai beneficii.

Domnitorul a înțeles că această propunere este una modernă și, dându-și seama că e vorba despre începutului unei reforme a Bucureștilor, a cerut sfatul boierilor mari, care s-au dovedit oameni înțelepți, cu viziuni largi și care au primit propunerea lui Hertel și Freiwald.

„Aceștia s-au obligat ca, în timp de 12 ani, în schimbul veniturilor Casei podurilor, aceea care administra Podurile și lua de la fiecare căruță sau caleașcă o taxă să paveze patru străzi cu peatra cea mai tare aflată în munții Țării Românești, așa ca să fie acest caldarâm mai bun decât cel care este făcut la cetatea Brașovului, făcându-l cu toată orânduiala, după meșteșugul ingineresc. Ba antreprenorii se mai obligau ca străzile să le facă în pantă, aceasta pentru ca apele să se poată vărsa în Dâmbovița și să construiască și un canal de zid, de la 6-8 palme de adânci si de la 4-6 de largi, cu boltă d-asupra, pe sub caldarâm, de la Curtea Veche, până la Vadul-sacalelor de apă, ce este la ulița din colțul hanului lui Manuc, având guri canalul cu grătare de fier, din loc în loc, după trebuința scurgerii apelor.”[2]

Această înțelegere s-a făcut în luna martie a anului 1824, dar spunem înțelegere, pentru că nu poate fi vorba despre un contract, întrucât domnitorul dorea să vadă câteva mostre ale lucrărilor. S-a stabilit ca aceste mostre să fie văzute atât de Domn cât și de marii boieri în data de 28 iunie 1824, moment în care lucrările-mostră vor fi finalizate.

Data de 28 iunie 1824 a fost respectată. Minunea se petrecuse și putea fi văzută în două locuri din Capitală: pe Podul Mogoșoaiei, în dreptul cafenelei Corso, și pe Calea Moșilor.

Probele arătate, adică cele două ciosvârte de pasaj, i-au mulțumit pe deplin pe boieri.

Auzind toate acestea, domnitorul s-a grăbit să aprobe începerea lucrărilor. Cum s-au desfășurate lucrurile mai departe, nu știm, dar aflăm că pe la anul 1850, drumurile arătau tot atât de jalnic și se dovedeau a fi tare prost pavate.

Piata Teatrului National(1856)
Piața Teatrului Național și cafeneaua Fialkowski (1856)  – Colecția Academiei Române

În acel an Podul Mogoșoaiei era din nou în lucru, iar accesul în Teatrul cel Mare se făcea cu mare dificultate, motiv pentru care directorul de atunci al Teatrului, Costache Dimitrade, a dat în judecată Primăria pentru „deranjul” ce l-a făcut.

Lucrurile se vor schimba, de fapt, abia după venirea lui Carol I la București în anul 1866.

[1] Realitatea Ilustrată (sau Lucrurile așa cum le vedem cu ochii), 12, nr.619, 29 noiembrie 1938.

[2] Realitatea Ilustrată (sau Lucrurile așa cum le vedem cu ochii), 12, nr.619, 29 noiembrie 1938.

Autor:

    Edmond Niculușcă

    Toate articolele

      NO COMMENTS

      LEAVE A REPLY