Renunțați (mintal) la sistemele audio care pun la încercare siguranța seismică a casei și somnul vecinilor din jur, la muzica electronică care face mulțimea indivizilor să țopăie la unison, la băuturile sofisticate cu ajutorul chimiei și la îmbrăcămintea exhibitorie și apoi numiți ceea ce rămâne „petrecere”. E liniște, în primul rând, și e cam ce se întâmpla în secolul al XIX-lea.

Erau și atunci mai multe feluri de petreceri, cele ale aristocrație, unde se găsea întreaga protipendadă bucureșteană, apoi petrecerile burgheziei, și în final, cele mai pitorești și mai interesante, petrecerile de mahala, însuflețite cu buna dispoziție și umorul mahalagiilor. Însă vom fi surprinși să aflăm că bucureștenii de atunci numeau „petrecere” multe dintre evenimentele sau întâmplările, pe care noi, cei de azi, le-am socoti simple banalități. În treacăt fie spus, omul secolului al XIX-lea avea un simț deosebit al nuanțelor și al lucrurilor mărunte. Noi, cei de astăzi, îl avem prea puțin.

Petreceri în Bucureștii secolului XIX - Ghimpele, 17 februarie 1874

Sursa foto: Ghimpele, 17 februarie 1874

La începutul secolului XIX petrecerile cele mai reușite se întâmplă acasă, în familie. Petrecerea este sinonimă la acel început de veac cu liniștea și viața tihnită. Cea mai frumoasă petrecere are loc șezând pe saltele, având alături ciubuc, cafea și pe cei mai apropiați oameni din viață, totul consumându-se în armonia muzicii lăutarilor: „De aș mai trage cât am tras, eu de tine nu mă las”, urmat de „ofuri” și „ahuri” care curg fără ca timpul să conteze. Dar sub influența modei occidentale, teatrul începe să facă parte din micile bucurii ale vieții boierilor. Așa că atunci când nu stau acasă, aceștia merg la teatru, ba unii dintre ei se apucă să și joace pe scenă, din idealism. Din idealism pentru că teatrul devine instrumentul de afirmare a identității și culturii naționale, iar boierii cred asta și participă la acest ideal cu multă însuflețire.

Pe la 1835 apare teatrul. Într-o baracă improvizată, pe strada ce se numește astăzi Edgar Quinet, teatru în care au jucat C.A.Rosetti, Ion Câmpineanu și Ion Ghika. La teatru era  spectacol atât pe scenă, cât și în sală. De multe ori se întâmpla ca lumea din sală să intervină cu replici în jocul actorilor. De pildă, într-un vodevil, unde urma să fie tăiat capul unei călugărițe, unii au început să strige din sală să fie salvată tânăra fată, iar din cealaltă parte a sălii: „Lasă boierule că vine-un general și-o scapă!”. Iar generalul chiar și-a făcut apariția, moment în care unul dintre boieri a strigat: „Scap-o generale, că-ți f… crucea mă-tii!”.

Puțin mai târziu, după jumătatea secolului, una dintre petrecerile preferate ale bucureștenilor care rămâneau pe timpul vacanțelor în Capitală era mersul la Capșa unde își luau câte o înghețată. Pentru doamne era cu adevărat o petrecere, pentru că nu aveau voie să intre în cofetărie pe motivul că „nu se cuvine”, interdicție transformată în privilegiu: acela de a oferi în dreapta și-n stânga mici gesturi cu mâna, aflată și ea sub protecția mănușii fine, scurte priviri iscoditoare și zâmbete, toate, bineînțeles îndreptate spre domnii așezați la mesele întinse pe trotuarul de la Capșa. Un lucru important însă, nu putea oricine să meargă la Capșa. Așa că nu foarte departe de Casa lui Grigore Capșa, se aflau grădinile Rașca și Stavri, frecventate de cei a căror situație nu era departe de a acelora aflați în Piața Sărindarului, pe Cale. Așa că, putem trage o concluzie simplă: cu cât veniturile scădeau, cu atât grădinile și locurile de petrecere se găseau mai departe de Calea Victoriei. Pentru burghezia mică și mijlocie locurile de petrecere erau „Grădina cu Cai”, „Giaferul” și „Leul și cârnatul”, iar pentru mahalagii existau nenumăratele grădini periferice, anonime unele dintre ele, sau al căror nume s-a pierdut în timp, dar despre care știm că în serile de vară erau luminate de lampioane de hârtie colorată, și de pepeni scobiți strâmb care purtau înăuntrul lor câte o lumânare de seu.

Trei grădini periferice însă pot fi amintite: Grădina de la Herăstrău, Teiu și Floreasca. Au rămas numele lor în istorie pentru petrecerile care țineau aici până dimineața. Petreceri cu vin mult și cu fripturi mari servite pe funduri de lemn. Petreceri care se lungeau până dimineața prin apele și stufărișul lacului Colentina, lac în care mulți cheflii neatenți și amețiți de vin și-au găsit sfârșitul fără s-o știe. Aceste grădini aveau ceva special, iar acest ceva se numea muzica lăutărească. S-a păstrat în timp numele unui lăutar, datorită, probabil, pasiunii cu care cânta orice melodie. Numele lui era Wiest. Spune un vechi cronicar al Bucureștilor: „Wiest cânta cu mâinile, cu picioarele, cu ochii, cu toată ființa lui. Arcușul său sălta pe coarde în voltigiuri fantastice, era un pasionat și un fantasc, care entuziasma și ridica audiența în picioare”.

Sursa foto: IONESCU-GION, G. I., Istoria Bucurescilor, Iaşi: Editura Tehnopress, 2003.

Sursa foto: IONESCU-GION, G. I., Istoria Bucurescilor, Iaşi: Editura Tehnopress, 2003.

Apoi, o altă plăcere în aceste grădini erau dansurile. Lipseau desigur manierele, dar finalul dansului era de multe ori începutul unei povești de iubire. Invitația lansată de tânărul mahalagiu suna cam așa: „Hai să te fac o polcă, donșoară”, iar domnișorara „neangajată” lăsa ochii în jos și accepta. De multe ori, seara se termina în stufăriș, dar planurile de viitor nu lipseau niciodată, se țeseau începând din dimineața următoare.

 

Bibliografie

Bacalbașa, C., Din Bucureștii de demult, vol. 1, București, 1933
Potra, G. în “Gazeta Municipală – Organ săptămânal de informaţie şi critică edilitară”, nr. 552, 20 decembrie 1942
Severeanu, C.D. în “Gazeta Municipală – Organ săptămânal de informaţie şi critică edilitară”, nr. 538, 13 septembrie 1942

Autor:

    Edmond Niculușcă

    Toate articolele

      Leave a Reply

      Your email address will not be published. Required fields are marked *

      Fill out this field
      Fill out this field
      Please enter a valid email address.
      You need to agree with the terms to proceed

      Menu