Prin Militari, în anii ‘80

2
3824

Cine ar putea să spună despre vreun colţ al cartierului Militari că era frumos şi plin de farmec în anii ‘80?

Ei bine, prin ochii mei de copil, aşa se vedea. M-am născut pe strada Lacul Zănoaga, la momentul acela, practic, la marginea oraşului. La propriu, din blocul nostru se vedea porumbul. Şi case înghesuite pe străduţe desfundate şi mici grădini şi, în depărtare, Canalul. Aşa-i ziceam, era vorba despre un canal (Argeş, Ciorogârla?) care intra în staţia de epurare de la Roşu, un fir de apă sistematizat, betonat, pe malurile căruia, locuitorii din zonă nu ezitau să vină ca la gârlă, cu pături, mâncare şi jocuri de table, toată vara, duminicile.
Cele câteva blocuri cu 10 etaje (M-urile, construite între ‘71 şi ‘73), cu câte două scări arătau ca nişte cutii de chibrituri gri, aşezate în unghiuri drepte după o logică care îmi scăpa. Niciodată nu am înţeles de ce formau un fel de J, iar în spaţiul încadrat de ce rămăseseră trei-patru case, strivite de înălţimi. În tot cazul, aveau cocoşi şi câini respectivele gospodării, de glasul cărora ne bucuram cu toţii, locuitori la case şi la bloc. Tot în zonă se găseau şi un pâlc de blocuri de patru etaje, ceva mai vechi, de prin ‘66. Astea erau vernil, cochete, cu grădini largi îngrijite de locatari, din care prăduiam tot ce se putea, pe sezoane – corcoduşe, cireşe, lalele, liliac, trandafiri şi se întindeau până spre zona complexului Apusului, ori spre capătul străzii Ghirlandei, unde, de pe Mărgelelor, iarăşi începeau casele cu curţi.

 

piata lujerului militari
Piaţa Lujerului, Militari (Sursa: http://www.bucurestiivechisinoi.ro)

Am fost întâmplător în zonă, după 20-30 de ani. Aleile mi s-au părut înguste, trotuarele miniaturale, copacii pricăjiţi şi prăfuiţi, distanţele mult mai mici decât cum îmi aminteam eu. Păi drumul până la complexul de magazine de la Apusului era o întreagă excursie. Strângeai toată gaşca de copii de la bloc şi se pornea agale. Drumul de 5 minute putea dura şi o jumătate de oră (multă răbdare trebuie să fi avut părinţii să ne aştepte să aducem ceea ce ni se ceruse – de obicei, o pâine, ţigări, săpun sau mai ştiu eu ce alte articole de băcănie). Mergeam înşiraţi pe toată strada, căci maşini treceau arar, mai ales pe străduţele secundare. Ajungeam la destinaţie şi făceam turul întregului complex, aveam, n-aveam treabă. Magazinele, spre deosebire de stilul bazar de acum, serveau câte unui scop precis. La pâine se vindea doar pâine, rar găseai şi cornuri, eventual. La aprozar erau legume şi fructe şi mirosea pregnant a pământ, a beci. La carne nu era nimic, doar rafturi goale. La farmacie mirosea ca la dispensar, ne era şi frică să nu ne înşface doamna severă cu ochelari şi să ne facă vreo injecţie, dar admiram în tăcere plantele imense, crescute în ghivece mari, ca la grădina botanică. La mercerie erau aţe şi nasturi şi mirosea a apă de colonie.

interior alimentara1
Interior alimentară (Sursa: http://www.bucurestiivechisinoi.ro)

 

La Alimentară era foarte modern, aveau rafturi cu autoservire. Două mai lungi pe mijloc şi altele pe pereţii laterali, pline în principal cu cutii de conserve frumos aşezate. La cofetărie, oh ce ademenitor, erau prăjituri ochioase şi sucul acela galben care se învârtea şi se învârtea într-o fântână miniaturală de plastic. Mesele şi scaunele aveau picioare grele din fier care scârţâiau îngrozitor pe podeaua de ciment şi veşnic erau cam lipicioase. Lumina, ca peste tot, era chioară şi parcă pâlpâitoare, dar mirosea bine a dulciuri, ca la bâlci lângă taraba cu vată pe băţ. Cam astea erau magazinele. În plus, chiar pe platforma de la capătul autobuzului 178 se mai găsea chioşcul cu ziare, reviste şi timbre şi, desigur, toneta albă de îngheţată de unde luam una la hârtie, la doi lei care se scurgea cu efect, până la coate, în lungul drum îndărăt spre casă.

 

anii 80. Alimentara2
Alimentară, anii ’80 (Sursa: http://www.comunismulinromania.ro)

Pe la jumătatea distanţei între complex şi blocul meu era “moşu’ cu lapte”. Această sintagmă desemna baraca metalică unde se vindeau produse lactate – iaurt şi lapte în sticle cu gura groasă şi largă, acoperite cu căpăcele de staniol, de către un vânzător gârbovit şi cu părul alb-alb. Pe o rază de cel puţin un km împrejur, dimineaţa la ora 4 se auzea un zgomot familiar: navetele metalice descărcate pe trotuar în care zăngăneau sticlele cu lapte, pe care moşu’ le târâia pe pavaj până la ghereta lui, sculând moţii din cel mai adânc somn cu scârţâitul.

Îmi amintesc foarte multe acţiuni „patriotice” prin cartier. Aşa se numea atunci când lumea ieşea să facă o curăţenie de primăvară/toamnă prin jurul blocului. Chiar şi noi, copiii, făceam asta prin grădina generoasă a şcolii. Se strângeau gunoaiele (nu aşa multe ca azi, nu sticle, nu pungi de plastic), se adunau frunzele uscate în grămăjoare care apoi ardeau supravegheate, se vopseau copaci, gărduleţe, se mai pigulea pe ici, pe colo.Cred că oamenii care locuiau în aceste cartiere mărginaşe ale oraşului erau mai aproape şi fizic şi mental de generaţiile locuitoare în mediul rural. Le era dor şi drag să intre în contact cu pământul, cu plantele. Mai mult decât spaţiile verzi comune, cumva, unii dintre locatarii blocurilor îşi amenajaseră nişte mini-grădini de zarzavaturi în apropiere, în zona de case. Probabil cumpăraseră şi împărţiseră loturi de teren liber. Era un mic univers agricol. Toate erau bine împrejmuite şi nu de puţine ori, păzite şi de un câine gălăgios. În fiecare astfel de curticică se găsea un şopron improvizat cu unelete de grădinărit şi straturile de legume pe care fiecare le cultiva după pricepere. După-amiezele îi vedeai ieşind îmbrăcaţi de lucru şi declarând afectaţi „Eh, uite, mă duc la grădină. E de muncă, ce să-i faci. Toooată vara tragi şi munceşti, dar ai o roşioară, o ceapă, un zarzavat, acolo!” În mod sigur aveau şi puţuri ori se descucau cumva să-şi tragă apă, căci se ştie cât e de uscată vara în Bucureşti. Iar toamna, cărau victorioşi roadele, exact ca furnicile în muşuroi. Balcoanele, boxele din subsolul blocului, cămăruţele de serviciu de pe scară, toate deveneau depozite de provizii de iarnă.

 

1982_Scoala Generala nr. 23 Bucuresti_1
Elevi la muncă (Sursa: http://www.comunismulinromania.ro)

Drumul până la şi de la şcoală (nr. 160) era şi el plin de întâmplări. Uneori ocoleai tot cartierul ca să mai hălădui. Aveam o colegă care stătea mai departe decât mine, în zona de case. O însoţeam adesea primăvara, pe nişte uliţe pline de iarbă, printre grădinile împrejmuite cu garduri de sârmă pe care creşteau rochiţa rândunicii şi zorele, de unde ne lătrau câini sau ne petreceau cu privirea cumetre curioase. Mă mir cum nu mă rătăceam şi cum îmi mai ajungea timpul să fac şi teme şi alte treburi pe acasă. Într-o bună zi, tot universul acela cu iz rural a dispărut. Toamna, când ne-am întros din vacanţă de la ţară, casele din faţa blocului nostru dispăruseră. I-au demolat. Câţiva colegi n-au mai apărut în clasă. Dar pentru noi, copiii, bulversarea a fost scurtă şi s-a transformat în curiozitate şi bucurie când s-a deschis şantierul. După amiezele deveneam exploratori. Mici şi inconştienţi, bântuiam toate şanţurile, toate cotloanele, tot ce apărea pe terenul expus. Cvartalul de blocuri noi a crescut sub ochii şi picioarele nostre. Ce dacă n-aveam parc, aveam cazemate şi fier-beton. Mai ştie cineva ce farmec avea un “vrei să fii prietena mea ?” spus între rotocoale de cabluri groase şi prefabricate albe cu miros de praf înecăcios, în timp ce căutai sârmă colorată ca să confecţionezi “invizoace”?

 

Autor: Catherine

2 COMMENTS

  1. Ei, cate amintiri mi-ai trezit! Toate dau sa iasa din cele mai ascunse locuri 🙂
    Mosul cu lapte…da, il stiu, ce personaj! A fost vecinul meu de palier, perete in perete! Si, o vreme, din pacate, chiar “cuplajul” sau la RTC 🙂 Enervant vecin! Noi, copiii din bloc, spuneam ca e sonat si ca probabil a ramas asa de la un obuz or something (facuse razboiul). 🙂
    Casele alea daramate erau cum erau, aveau caini, pasari…cantau cocosii. Dar au cantat si dupa ce i-a demolat pt ca ai avut vecini care cresteau gaini in cutiile alea atarnate la fereastra bucatariilor ca niste mini-balcoane de prost-gust.
    Zona era frumoasa, si stazile cu case erau superbe, cu magnolii superbe inflorite de Florii-Paste. Si acum mai sunt, parca mai putine, mai putin spectaculoase, oricum prea mult bruiate de casele noi, prea mari si prea urate, prea inghesuite si prea….prea!
    S-a stricat cand au aparut blocurile alea noi, din prefabricate, prin 85. Au fost adusi de industrializare tot felul de tarani moldoveni. Nu au (avut) nicio vina, si-a batut joc Ceausescu de ei. Jucau table in maieu pe trepte blocurilor, tot tacamul…I-a adus valul si pana sa se dumireasca a venit aglomeratia din decembrie 89, iar apoi dezindustrializarea tarii…nici nu au stiut ce i-a lovit :(.
    Pana pe la 12 ani, ieseam cu orele la fotbal, la ascunselea, la orice. Era plin de pomi fructiferi, iar vara era paradis: caise, corcoduse, prune, mere padurete, etc. Apoi, dupa 12 ani, tot mai putin, citeam, apoi ieseam mai des cu colegii de liceu, etc. Dar tot ieseam mai mult decat au iesit copiii mei la un loc! Atunci nu era un trotuar pe care sa nu vezi un copil alergand fericit. Acum….nu mai e asa 🙁
    Sau e doar nostalgia? 🙂
    Multumesc frumos pentru articol!

LEAVE A REPLY