Scurtă introducere la o istorie a ferestrelor bucureștene

5
12365

Istorii culturale ale obiectelor s-au tot scris în Occident începând cu Şcoala de la Annales, cu precădere din a doua jumătate a secolului trecut, astfel încât în Franţa apărea deja la sfârşitul anilor ’80 o monumentală Istorie a vieţii private[1]. Au apărut chiar şi istorii, ceva mai mici, ce-i drept, consacrate în totalitate caselor, uşilor, ferestrelor[2]. La noi, istoria obiectelor e abia la începuturi, iar o istorie propriu-zisă a imaginarului ferestrei lipseşte. Vom încerca, în acest scurt periplu, să suplinim un gol regretabil. Cum spaţiul este destul de restrâns, ne vom limita la o istorie a ferestrei bucureştene, nu lipsită de o prealabilă introducere în problematica generală a ferestrelor, ce ţine de cea, mai vastă, a imaginarului locuinţei.

Înainte de a purcede la o trecere în revistă a credințelor populare arhaice și a semnificațiilor contemporane, ne vedem nevoiți să operăm o periodizare dihotomică a acestei istorii culturale, momentul zero fiind constituit de apariţia geamului pe plaiurile autohtone, ajuns la noi prin intermediari otomani (de unde şi denumirea, provenită din cuvântul turcesc cam). Fereastra nu a fost aşadar de la bun început asociată transparenţei, invizibilitatea, altfel spus caracterul ei de mediu ce înlesneşte privirea, fiind o invenţie modernă.

Ţăranul, prin urmare, nu-şi permitea ferestre ample, pentru că nu avea cu ce să le acopere: putem vorbi cel mult de ferestruici, care lăsau să intre lumina şi aerul atât cât era necesar. Ca să acopere aceste deschizături ale casei pe vreme rea, ţăranul folosea materiale care astăzi ni se par bizare şi neverosimile: băşica de porc (care oferea o oarecare transparenţă şi lăsa lumina să ajungă în interiorul locuinţei) sau pieile de capră (complet opace). Nici mai târziu, după introducerea geamului, locuitorii din mediul rural nu puteau decât rareori, din cauza preţului ridicat, să-l folosească.

DSC_3845

Această absenţă a transparenţei este poate şi ea de vină pentru simbolistica ferestrei în imaginarul popular. Ea reprezintă, asemenea uşii, hornului, treptelor, un prag, un spaţiu de trecere între înăuntru şi afară. Deşi protejează casa de manifestările nefaste ale vremii şi permite intrarea luminii şi a aerului curat, fereastra este conotată de multe ori și negativ. Închidere ce se deschide, cum ar spune Constantin Noica[3], fereastra, şi prin urmare casa, sunt situate permanent sub semnul alterităţii şi al amenințării lumii exterioare, de unde necesitatea de a pune ierburi sau obiecte-talisman în vecinătatea acestor deschizături aducătoare de fragilitate[4]. Tot pe fereastră venea şi pasărea Calandrinon, pasăre cu dublă funcţie, vindecătoare sau aducătoare de moarte. Închidere ce se deschide, casa poartă permanent însemnul acestei dualităţi viaţă-moarte prin diferitele sale deschizături, devenite puncte de trecere sau vămi ale sufletului.

Dualitatea va însoţi fereastra şi după introducerea sticlei pe teritoriul Principatelor. De data aceasta, fereastra devine o frontieră iluzorie, perfect transparentă, care separă şi aduce totodată împreună omul şi lumea înconjurătoare. Ea se transformă în acelaşi timp într-un mediu de care individul este din ce în ce mai puţin conştient, mediu de trecere pentru lumină şi mai ales pentru privire. Prin fereastră, ca printr-o a doua pereche de ochi, omul contemplă lumea. Iar această funcţie contemplativă, coroborată cu mai vechea analogie om-casă-cosmos (prezentă în aproape toate spaţiile culturale) a dus la apariţia unor sintagme care alătură ochii şi ferestrele: întâlnim atât expresia „ochii casei”, cât şi „ferestrele sufletului”. Gaston Bachelard are în Poetica spaţiului câteva pagini minunate despre funcţia lămpii aprinse la fereastră, loc comun al imaginarului poetic[5]. O întâlnim şi noi, de pildă, la Eminescu, într-unul dintre cele mai cunoscute poeme ale sale: „La geamul tău ce strălucea / Privii atât de des; /O lume toată-nţelegea /Tu nu m-ai înţeles.”[6] Prin această lampă aprinsă, fereastra se însufleţeşte şi veghează. Devine o geană de lumină prinsă de ochiul casei, care aşteaptă întoarcerea stăpânului sau sosirea călătorului.

DSC_3586

Natura contradictorie, oscilând între separare şi contopire, apare și în proza lui Mircea Eliade, în care protagoniştii contemplă frecvent peisajul urban pe fereastră, pe care o percep fie dureros, ca o rupere de lume, fie exuberant, ca pe o poartă ce permite chemării lucrurilor de afară să ajungă până la ei. În Romanul adolescentului miop, tânărul personaj fie insultă fereastra care îl abate de la lecturile sale ascetice, fie se lasă furat ore în șir de actul contemplării anotimpurilor. De asemenea, percepe de multe ori dureros singurătatea din mansarda sa care pare să nu mai comunice cu restul oraşului[7]. Fereastra modernă este așadar la rândul ei o închidere ce se deschide, de data aceasta printr-o simultaneitate a funcţiilor sale, articulate în jurul transparenței: când priveşti pe fereastră eşti totodată separat de ceilalți prin pelicula subţire de sticlă, dar şi absorbit sau locuit de spectacolul lumii exterioare.
DSC_2329

Ca element protector, fereastra reprezenta în gândirea arhaică o păstrătoare a identităţii, a aceluiaşi. Asemenea zidurilor, a porţii, a casei în ansamblul său, ea adăpostea şi îi permitea fiinţei să rămână identică cu sine. Asocierea modernă dintre ochi, privire şi fereastră comportă şi ea semnificaţii profunde. Ochii devin „ferestre ale sufletului”, ceea ce poate însemna şi că ferestrele ne permit să vedem dincolo de ziduri ceea ce am putea numi sufletul casei şi poate şi pe al celui care o locuieşte sau care a construit-o. Nu e de mirare aşadar că ferestrele bucureştene, de pildă, diferă atât de mult unele de altele în veacul al XIX-lea şi la începutul secolului XX. Ferestrele şi ușile sunt printre elementele cele mai distinctive ale unei case. Pe aceste praguri îşi însemnează omul individualitatea, căci ce sunt ele, dacă nu nişte praguri care fac trecerea dintre lumea cea mare şi uniformă şi lumea cea mică, lăuntrică şi unică în felul ei, a individului?

În acest fapt rezidă poate diversitatea uneori uimitoare a ornamentelor care însoţesc aceste puncte de trecere dintre afară şi înăuntru. Sufletul omului s-a strâns tot în jurul ferestrelor, iar faţada a devenit dintr-odată chip. A devenit dintr-odată expresivă.

Marele atribut al arhitecturii de secol XIX şi început de secol XX, al vechilor Bucureşti, este tocmai domnia acestor linii expresive. În episoadele pe care vi le pregătim vom îndosaria metodic personalităţile „zidite” ale Bucureştilor, casele sale cu priviri melancolice, şi vom consemna cu acribie evoluţia lor de la începuturile secolului al XIX-lea până în prezent. Presimţim că va deveni un mic tratat despre mărirea şi decăderea ferestrei bucureştene, căci de la individualitatea ludică a ornamentelor de acum două secole, trecând prin originalitatea cu aer de frondă minimalistă a interbelicului, am ajuns astăzi la trista uniformitate a termopanelor cu rame albe. Am început însă acest proiect şi cu scopul, mărturisit abia acum, de a pleda pentru o întoarcere la domnia liniilor expresive. Nu o întoarcere şi o reluare pur şi simplu a trecutului – ar fi anacronic. Ci o încercare de a ne recăpăta individualitatea prin formele pe care le creăm, arhitecturale sau de orice altă natură.

000_8704-2

Fotografii realizate de Alberto Groșescu.

[1] Istorie apărută și la noi. v. Istoria vieții private, coord. Georges Duby, Philippe Arriès, Meridiane, București, 1994-1997

[2] Pentru o istorie a ușilor de pildă v. Pascal Dibie, Ethnologie de la porte. Des passages et des seuils, Métailié, Paris, 2012.

[3] Constantin Noica, „Introducere la locuințele anului 2001” in Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Humanitas, Bucuresti, 1992.

[4] Ioana Popescu, „Pragurile satului de altădată” in Magazin istoric, ianuarie 2013, p. 27-30.

[5] Gaston Bachelard, Poetica spațiului, Paralela 45, Pitești, 2005, p. 64-67.

[6] Din poemul Pe lângă plopii fără soț.

[7] Mai mult despre semnificațiile ferestrei în opera lui M. Eliade v. Andreea Răsuceanu, Bucureştiul lui Mircea Eliade – Elemente de geografie literară, Humanitas, București, 2013.

Autor:

    Andreea Apostu

    Toate articolele

      5 COMMENTS

      1. Apropo de lampă:

        Cântic de lampă (de Miron Radu Paraschivescu)

        – de la primărie-n sus
        toate lămpile s-au stins
        numai la gagica mea
        arde lampa ca şi-o stea –
        (cântic de mahala)

        Lampă cu flacără mică,
        doar de tine mi-a fost frică
        noaptea pe şoseaua-ntinsă,
        că nu te-oi vedea aprinsă,
        cum stăteai ca o lalea,
        ca o lacrimă şi-o stea
        în geam la gagica mea!

        Şi călcam cu pasul mare
        fără grijă, pe cărare
        şi veneam cu pasul iute
        printre gardurile mute,
        când ardeai prin depărtare
        lampă vie, lampă-floare!

        Doar tu străluceai pe lume
        şi prin bezna de cărbune
        de păzeai dragostea noastră
        lampă cu flacăre-albastră!

        Vesteai limpede şi dreaptă
        că ibovnica m-aşteaptă
        ca o şoaptă care vine
        de la ea până la mine.

        Şi de cum intram în casă
        îţi lăsai geana sfioasă
        prin perdeaua de mireasmă;
        ca să nu te uiţi la noi
        să nu-i vezi, când o despoi,
        coapsa dulce, sânii goi;

        dar gura ei dogorea
        ca şi ţie flacărea,
        şi-i era sânul încins
        ca şi globul tău aprins.

        Pielea ei, de crin şi lapte,
        i-o-nvălea părul cu noapte
        şi tu străluceai senină
        lampă, martor de lumină!

        Ceasu-i trist şi luna plină
        şi fereastra ei streină
        parcă-i de casă pustie:
        nu mă cheamă, nu mă-mbie.
        Numai ochiul meu te vede,
        lampă cu flacără verde!

        Că de când te-ai stins din geam
        bucurie nu mai am;
        nu mai luminezi târziu,
        târgul mort, drumul pustiu!

        Doar prin noaptea cea înaltă
        când mai trec, inima-mi saltă:
        inima-n care mai arde
        lampa mică, de departe.

      LEAVE A REPLY