articol integral apărut în Magazinul |1931

Cine zice bai nu zice baie și una nu implică pe cealaltă. Poți face băi fără să te speli și te poți îmbăia fără să pretinzi că ai călătorit: un lighian ceva mai mare decât cel de bărbierit este de ajuns. Baia se poate face pe demontate, ca la spălătoria de rufe: speli partea cămășii, speli partea culotei, cum i se mai zice unei albituri care cinci sute de ani s’a chemat ismene și speli partea ciorapilor. Și, suplimentar, te speli și pe ochi, cum i se mai zice, capului până la urechi.
Băile, la plural, cer o instalație, adică o desinstalație și o reinstalație, incomparabile cu simpla putină și elementarul lighian. Și, băile au farmec numai cu bilet de tren și cu aglomerații. O! veniți mai repede, voi trenuri de plăcere, deliciul căilor ferate române. În vagoanele farmecelor, jumătate din călători intră pe uși, baricadate cu geamantane, și jumătate introduși pe ferestre. Copiii sunt strecurați in ambalajul clasic, cu cea mai mare înlesnire, pe delasupra etichetei, care comandă în patru limbi să nu te arunci din mers, să nu scuipi și să nu tragi de semnalul de alarmă. Diverse alte sentințe decorează interiorul unui compartiment, de care iei cunoștință, rând pe rând, după ce te-ai așezat aproximativ pe un vecin sau pe o pălărie – și după poziție. Cel mai nefericit călător va fi și anul de față acela care stă pe o minge umflată, mobilă și dureroasă câteodată, ca o glandă personală.
De obiceiu, salariul și funcțiunile separă familiile șase zile pe săptămână, în soți, care rămân pe peron, ca să facă semne de regret cu batista si in soții dezolate. Până Duminică, ziua săptămânală de revedere, alergări de fatalități. O seamă de soții reputate sterpe, cred a fi căpătat rod prin băile de sare. O răsfoire a registrului de nașteri în Municipiu dovedește, într’adevăr, că masa sugacilor constituie randamentul în carne și oase al lunilor Ianuarie. Februarie. Martie și Aprilie, adică in lunile când se împlinește ciclul de nouă, necesar ca din nimic să iasă ceva cu ochi și cu sprîncene. Însă meritul nu aparține mai mult sării decât trenului de plăcere, în care iau loc bărbații rămași în București, unde șase zile goale își clătesc pupilele cu Greta Garbo și Bota Negri.

Ca să te duci la băi pe 30 zile în Iulie, începi să te pregătești de cu vreme și măcar o lună plină se petrece cu împachetatul. Din cufere nu trebuie să lipsească nimic și pe de-asupra cuferelor se rânduiesc burdufele cu saltele, căruciorul copiilor și cutia cu pălării, construită, ca vechile cutii de halva, dintr-o foaie de lemn învârtită. Bucătăria și sufrageria au intrat într’un cufăr și apartamentul, pus la naftalină sau transportat la munte și la mare, rămâne ca o expoziție de mobilier vândut cu o reducere de 75 la sută.
E momentul de a se vorbi franțuzește, orice altă limbă ai profesa în București și cu orice altă limbă ar putea să-ți semene franțuzeasca. Și de a te îmbrăca sportiv. O tichie care aduce aminte capacul pepenului verde, cu vrej, retezat la masă, termină capul de călimară și de ștergător de penițe al doamnei, al domnișoarei și al domnului. Idealul costumului sportiv de băi și munte consistă în a confunda asemănările și sexele, fetele derivând din băiat și băieții din fată. O inovație a pantalonului, bufant mai jos de genunchi, pe jumătatea gambei masculine se adună pe ciorapul diminuat ca o fustă de Arnăut, de Miercurea Ciucului sau de Scoțian. E costumul clasicului Nădrăgilă. În Transilvania el se poartă cu ciorapi romboidali vineți și fără pălărie.
Dar este și momentul de a scoate și a răzima pe rădăcina unui nas pudrat și dinaintea unei căutături visătoare de miopie afectată, o lingură cu o singură coadă lungă însă cu două sticle și care se rostește tot pe franțuzește, face à main; brelocul de cugetare, de lectură, de contemplare în infinitul mic și în infinitul mare, al unei domnișoare cu nume, în intimitatea familiei, de fox, de instrument muzical ori de material de lipit. Aceste diminutive se compun, ca în farmacie, droguerie și societăți anonime, curmând cuvintele pe la sfert, racordând silabele și adăogând de două ori y sau o dată ix, în locul unde rezultatul sună original. Firește că la gara de plecare, călătorul cu destinația băi, a fraudat autoritatea din răsputeri și dacă n’a izbutit în fiecare cornpartiment să bage un coteț cu pui, sacul cu zarzavat a intrat cu damigenile și cu gramofonul pretutindeni. La stația de scoborîre: bagaj, vehicul, tocmeală, cameră, hotel. Doamna și-a uitat în tren un Baedecker al Europei, cu care, cochetă, plecase la Poiana țapului. Abia în gară își dă seama că Poiană se scrie cum se rostește si că numele localității purcede de la țap.
— „C’est dégoûtant!!”

Treizeci de zile la mare: praf în pleoape, noroi în gură, negru de fum în nări; lăpturi covăsite, iaurturi, zer și mucigai de cașcavale. Ca să te speli cu săpun, Marea Neagră nu ajunge toată și trebuie să aștepți clondirul cu apă din București, al soțului, sacagiul săptămânii. Cineva, pe care îl cunoaștem de aproape, biruit intr’o reputată localitate maritimă, cu plajă, unde oamenii se duc în plină sănătate și de unde se întorc în cârji, a renunțai să se spele, din pricina prețului, cu sifon și apă mineralizată locală, incapabile, ca și marea, să facă săpunului clăbuc. El se hotărî să ia din București o damigeană cu apă de două ori pe săptămână și tentat să o dea la bagaje, a retras-o intercalând-o într’un compartiment de clasa I. În gară fusese întrebat:

— „Ce conține! Vin?” Dacă aceeaș întrebare și-ar fi putut-o pune, străbătând Bărăganul singuratic, însoțitorul vagonului de bagaje ar fi gustat. Și văzându-se păcălit, s’ar fi răzbunat. Răzbunarea în asemenea împrejurare e tragică și călătorul ar fi putut gusta la rândul lui, pe marginea mării, în orizontul căreia licărește misterul Arabiei, în perspectivele misterelor indice și mongole, un lichid suspect, imposibil de citat într’o petiție către Direcția Generală a C. F.. Două luni întregi, damigeana a călătorit confortabil pe canapeaua unui compartiment de cl. I, învălită cu o pelerină și mascată în privința dopului, cu bereta unei doamne, care simula un somn profund și poate că maladiv.

Desigur că plaja e extraordinară cu coasta ei de argint azuriu sau de sidef. Desigur că turcii picturali, care se scarpină în poezia amurgului între clădiri minuscule, alcătuite pe dâmburi întortochiate, sunt libelulele cu turban ale unui literar exotism. Într’un colț adorabil, unde ajungi în două săptămâni, de-a bușile, pe pături de praf adânc, cresc niște migdali: ați mâncat migdale din părțile locului și le-ați spart eu ciocanul: gustul lor subtil aducea cu mucavaua ilustrată. Iei trenul, te dai jos ca să apuci autobuzul și restul drumului îl faci pe scândura căruții. Aceste splendide localități dau, desigur, un nămol terapeutic, care fie vorba între noi, mai trebuie discutat: dar nu mai dau altceva nimic afară de purici, de furci și de culoare locală. Cireșile, vișinile, fripturile, mazărea, vin dela București. A te duce să le mănânci peste Dunăre și a te depărta cu atât mai mult de origina lor cu cât îți pot parveni mai greu, este a refuza să citești basmele românești până ce nu vor fi traduse într’un dialect al Coreii, pe care abia trebue să-l înveți.

Poate că n’fi rău să rămânem acasă câte o’ vară, și în locul băilor multe, să facem o singură baie pe zi, cu săpun. Nici un spectacol nu-i mai agreabil și mai amuzant pentru cei ce rămân, decât întoarcerea din vilegiatură a cetățenilor mâncați de pasiunea vilegiaturii. Mii de trăsuri și automobile vor intra peste două luni în Capitală, transportând cu picioarele pe cuferele refăcute, amestecați cu geamantane și bone un material uman nedormit, melanacolic și nespălat…