Pentru bucureștean, berea nu era un moft, ci o necesitate. Astăzi pare ciudat faptul că un oraș atât de îndrăgostit de această băutură nu a atestat-o documentar decât în secolul al XIX-lea, deși în alte regiuni ale țării și în special în Moldova era consemnată de multă vreme, de pe timpul lui Alexandru cel Bun.
Prima „fabrică” de bere din București apare chiar la începutul veacului, când Johann neamțul obține aprobare în 1809 de la Comitetul de ocupație rusească din 1806-1812 să-și înființeze afacerea[1]. În 1815, aprobarea este consolidată de privilegiul acordat de Ioan Caragea, care îi permite doar germanului să fabrice licoarea fermentată, îndeosebi pentru amatorii străini din capitală[2]. După moartea lui, fabrica este preluată de o rudă, Andrei Kube, care cere și obține din partea lui Dimitrie Ghica prelungirea privilegiului. Domnitorul îi dăduse însă între timp aprobare și unui francez, George Krebs (Ioan Gheorghe Crepțu) să-și deschidă o fabrică de rom, spirturi, bere și oțet, ceea ce va duce la un veritabil conflict între cei doi producători[3].
Cu timpul, nu doar străinii din capitală au savurat băutura, ci și românii, astfel încât până la finalul secolului apar 3 fabrici mari de bere, utilate modern: Luther (deschisă în 1869), Oppler (în 1870, devenită după Primul Război Mondial GIB) și Bragadiru (1894). Berea începuse să fie consumată în cantități mari chiar și în cafenele – la Fialkowski, de pildă, local celebru în epocă, paharul mare de bere Bragadiru costa 45 de bani, iar cel mic 20[4]. Ba chiar, apa din Dâmbovița fiind foarte murdară, bucureșteanul apela în locul ei la bere pentru a-și astâmpăra setea. Pașoptistul Ion Ghica nota pe la 1875 următoarele: „…apa curată și dulce a Dâmboviței s-a prefăcut într-o decocțiune de spurcăciune. (…) Apa din București, în loc de a fi un vehicul pentru digestiune, a devenit un purgativ dintre cele mai drastice, de aceea vedem bucureșteanul că preferă astăzi basamacul și berea lui Opler. Dacă acel care bea din Dâmbovița nu se mai duce, este că își ia de tânăr domiciliul la grădina Belu.”[5]
La începutul secolului XX, înainte de Marele Război, se ajunsese la cantitatea uimitoare de 12.167.000 litri de bere produși anual, dintre care 5.536.000 de fabrica Bragadiru, 4.009.000 de Luther, 1.670.000 de Oppler și 952.000 de Basilescu (aceasta din urmă înființată în Bucureștii Noi de Nicolae Basilescu) [6]. Într-un anuar din 1906 am găsit și adresele celor 4: Bragadiru se afla pe Calea Rahovei, nr. 151 (unde o putem vedea și astăzi în ruine), Luther pe Șoseaua Basarab, nr. 46, Oppler, pe str. Izvor, nr. 98, iar Basilescu își avea biroul pe str. Doamnei.
În 1935, producția de bere de la Bragadiru sărise de la 5 milioane de litri în 1906 la 50 de milioane de litri pe an.
Aceste fabrici și-au amenajat în scurt timp și grădini de vară, la care mergeau nu doar muncitorii și familiile lor, ci și alți locuitori de la periferie. Acolo mâncau crenvurști calzi, ridichi cu unt și beau bere, pe când copiii se dădeau în leagăne și își încercau forțele cu diverse mecanisme de bâlci:
„Tot pentru muzică și petrecere se mai ducea lumea cartierelor mărginașe la grădinile fabricilor de bere Luther și Oppler, iar ceva mai târziu și la aceia a lui D. Marinescu-Bragadiru, atât de frumos rostită pe înălțimea locului ei din capătul Căii Rahovei. Lumea asculta și acolo concertele acelorași muzici, bea bere proaspătă, cu krenwurști, cu șuncă, unt și ridichi.
Carol Gobl, Anuarul Bucurescilor, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București 1906
Tineretul dansa în jurul pavilioanelor muzicei, iar copiii se dădeau în leagăne, trăgeau la semn în figurine mecanice și își încercau puterea pumnilor în fălcile umflate ale unor manechine anume făcute pentru asta. Din anii de după 1900, în grădinile Oteteleșanu, Bragadiru și în aceea dela Hotelul Bulevard, în locul muzicilor militare începuse să cânte orchestre de felul celor din Praterul vienez și conduse de dirijori ca Peters și Eduard Strauss, aduși înadins de la Viena.”[7]
La celelalte bodegi din oraș se servea doar una dintre berile menționate, niciodată două sau toate la un loc: dacă se servea de pildă bere Bragadiru, nu puteai găsi acolo și Luther sau Oppler. Nu exista monopol doar în cazul crâșmelor, ci și în cel al publicității, în revista „Furnica” publicându-se, de pildă, exclusiv reclame la berea Bragadiru – berea adversarilor lipsește cu desăvârșire până în 1916, când apare menționat discret și Luther.
De asemenea, în reclamele pe care și le făceau unele cârciumi sau restaurante în presă, se specifica aproape de fiecare dată ce fel de bere putea degusta acolo distinsul și destinsul public.
Cum venea căldura, principalele activități ale bucureștenilor erau berea și mititeii și, ocazional, câte o fleică la grătar. Vara, pe caniculă, rândurile de bere se înmulțeau amețitor, uneori spre disperarea soțiilor, iar halbele se consumau peste tot: la restaurant, la cârciumă, la cafenea, la terasele din parcuri. La fel ca-n zilele noastre, plata și cinstirea partenerului/rilor de băutură se lăsa cu lungi discuții sau chiar dispute:
„La o masă de tablă, în Parcul Carol. Doi domni — după aspect, funcţionari, golesc, în pauzele întâmplătoare,
când nu macină covrigi uscaţi, câte o halbă de bere şi ascultă muzica din difuzorul agăţat de un par. Intr’un târziu, cheamă ţalul. Amândoi, cu gesturi identice, se caută în buzunarele pantalonilor, scot câte un portmoneu cu fermoar, îl scutură după ce i-au deschis gura şi caută monedele:
— Lasă, monşer, asta mă priveşte pe mine. Ce naiba!
— Ei, asta-i! Eu te-am chemat! Bagă banii în buzunar!
— Te rog, nu mă supăra! Atâta vreau dela tine, Nae! Ce dracu! Odată mergi şi tu cu mine!… Scurt!
— Nu-ţi mai vorbesc, dacă-mi eşti de-ăştia. Bagă banii în buzunar, îţi spun!..
Un glas străin intervine, graseiat:
— Ce vă certaţi, fraţilor? Ştiţi că sunteţi bine, la ora asta!
— Tu eşti, Tache? Noroc, dragă!
— Salve, Tăchiţă! Ia loc! Ce-i cu tine pe-aici ?
— În plimbare, frăție! Ce să-i faci? Dar voi?
— Ia, luasem o bere şi ne gătiam de drum !
— Nu se poate! Ţal! Incă un rând de halbe!.. S’a zis!
— Vine!
— Da’ numa ăsta!
— Sfânt!
Rândul de halbe îşi face apariția, în guler de mare gală, ascultă întâmplări dela birou, răcoreşte gâtlejurile arse de sarea covrigilor uscați, lasă rândul altor două serii de halbe, care iau parte la spovedaniile amoroase de mare anvergură ale tipilor dela masă.
La plată, Tăchiță ia asupra lui tot. Nae şi tovarăşul său, pe nume — îmi pare, Ghiță, dau numai bacşişul. Altfel nu se poate. Dai altă dată,monşer, nu se mai îngădue aşa ceva!… S’a zis!…
Morala fabulei: când doi se ceartă, al treilea plăteşte!”[8]
De la o băutură fabricată pentru străinii ce locuiau în capitală, berea a devenit așadar, în mai puțin de jumătate de veac, o licoare cât se poate de autohtonă, adoptată și integrată perfect în ritmul de fiecare zi al bucureștenilor. Oamenii aproape că nu-și mai puteau imagina viața fără ea, deși cu doar câteva zeci de ani înainte era o misterioasă necunoscută.