Vara, bucureșteanul interbelic e mort de oboseală. Nu de la prea multă muncă, ci de la căldura care nu-l lasă să doarmă. Cu fețe lungi și palide, bucureștenii se plimbă ca niște fantome prin orașul pe jumătate pustiu, din care mai toți cei cu resurse au plecat în vilegiatură. Umbla și o vorbă pe atunci: „august prostu-n București”.
Scăpare aflai doar în 2 locuri: la ștrand pe timp de zi, la cârciumă pe timp de noapte. Deja odată cu lăsarea serii, grădinile de vară deveneau arhipline, iar muzica de lăutari încerca să alunge moleșeala și spleen-ul. În aer liber, cu puțină verdeață în jur și un țap de bere rece, bucureșteanul începea să respire. Masa se lua abia spre miezul nopții, iar petrecerea se sfârșea pe la 3 și jumătate dimineața, când orașul ceda în sfârșit și se lăsa cuprins de răcoare: „Zorile se revarsă pe la patru… Dar de la trei jumătate chefliii din grădinile de vară, care încununează marginile Capitalei ca o ghirlandă de verdeață cu lăutari, presimt ca o adiere de răcoare: întâia adiere de răcoare după douăzeci și trei de ore de zăduf!… Cucoanele de lux cu rochiile, decolteurile și chipurile șifonate de nesomn și sbucium sentimental se ridică de la mesele mișcate de la locul lor, urmate de domnii cu beția solemnă, salutați de chelneri și picoli, cari adastă, ultimul, supremul bacșiș.”[1]
Petrecăreții sunt duși acasă cu automobile ezitante, mânate de șoferi cu ochii roșii de nesomn, care n-au mai dormit cum trebuie de 8 zile. Pe străzile orașului, ei se încrucișează deseori cu faetoanele încărcate cu sticle ale lăptăreselor. Primii agenți de circulație își fac și ei apariția dis-de-dimineață prin intersecții, privind automobilele în care se află, cel mai adesea, chiar superiorii lor amețiți de băutură: „Primii vardiști, care apar în uniformă colonială la intrările și răscrucile din Bucureștii propriu-ziși, salută automobilele, în care bănuiesc că sunt superiorii lor în stare de ebrietate, uimiți și ei de liniștea neobișnuită a acestui amestec de timp, despre care se spune atât de frumos românește că «se-ngână zorile»”.[2]
sursa: Realitatea ilustrată, 22 iulie 1936.
sursa: Realitatea ilustrată, 22 iulie 1936.
Cei care n-au avut norocul să petreacă în grădini pline de verdeață ridică storurile apartamentelor în care s-au perpelit toată noaptea din cauza căldurii. Cu puțin noroc, mai prind între 4 și 6 două ore de somn adânc și puțină răcoare. Asta dacă nu cumva stau pe străzile principale, unde tramvaiul începe să uruie de la ora 5. Tot atunci se aud sirenele fabricilor care își cheamă muncitorii la lucru. Nici străzile mai retrase, în cartierele intelectualilor și boierilor, cum ar fi Cotroceniul, nu-s lipsite de zgomot, oltenii spărgând liniștea cu strigătele lor disperate. Acești vânzători ambulanți veneau cu cobilița în spinare în capitală, vânzând fructe, legume și chiar păsări vii: „În străzile așa zise liniștite, unde vor să doarmă «intelectualii» – medicii, avocații, funcționarii superiori, ziariștii, miniștrii, ofițerii de stat major – se iscă hărmălaia fără pereche în Orient a «oltenilor» cu glasuri exasperate, urlând ca dervișii mușcați de vipere, toate legumele, peștele cu tarif de parc-ar fi fost adus din Australia, cărbunii de care n-are nevoie nimeni.”[3]
Nedormiți, transpirați, cu nervii întinși, bucureștenii se duc apoi la serviciu, unde un șef la fel de nervos îi așteaptă ca să-i ia la rost: „Galbeni, de parc-ar fi scăpat din camere de tortură, bucureștenii își părăsesc căminul cu ochii furioși, îndreptându-se neurastenizați spre serviciile unde-i așteaptă o muncă insipidă, un șef tot atât de isteric ca și ei, puși cu toții pe harță și pe crimă.”[4] Mihail Sebastian constata în jurnalul său aceeași paloare și oboseală cronică a bucureștenilor pe timp de vară: „E încă foarte cald, vara nu s-a terminat. Oamenii sunt palizi de căldură, obosiți, fără chef de lucru, acriți. Am intrat la Montaureanu să-mi achit revistele și m-au dezolat fețele lungi, galbene ale tuturor. Ocneanu, căruia m-am dus să-i anunț pe curând predarea manuscrisului, era complet degonflat. Câtă vreme voi izbuti oare să-mi păstrez forma mea actuală de optimism, între oamenii ăștia plictisiți, indiferenți, morți de oboseală.” [5]
Pe la prânz încep să-și facă apariția vânzătorii de gheață, înghețată și limonadă, apa topită din blocurile translucide prelingându-se pe șoseaua încinsă. După un prânz luat cu greu pe marginea trotuarului sau la o cârciumă, pentru bucureștean începe calvarul muștelor și bondarilor care îl iau cu asalt și îl împiedică să ațipească măcar 10 minute pe o bancă în parc. Doar glasul răgușit al vânzătoarele de porumb, purtându-și coșurile în echilibru pe cap, puncta monotonia caniculei: „Porumbiu! Porumbiuuu!”. Noroc că timpul nu se oprește din mers și ora șase vine repede: chelnerii încep să ude pietrișul grădinilor de vară, iar lăutarii își pregătesc instrumentele cu vagi repetiții. Deși a petrecut și în seara precedentă și chiria bate la ușă, bucureșteanul nu poate rezista chemării berii reci, așa că riscă și iese din nou în oraș: „Înnebuniți de-o zi de iad, bucureștenii uită cu dinadinsul desamăgirea petrecerii din ajun și cu riscul de-a nu plăti chiria sau de-a intra în pușcărie, pentru delapidări de bani publici, își iau prietena sau soția și copiii și pornesc spre «grădina de vară» a periferiei, în speranța de-a găsi o nouă climă și un suflet nou.”[6]
Bogații și săracii petreceau până la urmă cam la fel – grădina de vară era raiul lor în iadul bucureștean. Desigur, localurile de la Șosea (adică de pe Șoseaua Kiseleff) erau mai luxoase decât cele de la periferie, aveau tufișuri cu flori și colonade, chelneri la patru ace și prețuri mai piperate: „La Șosea, în boschetele cu flori suave și colonade amintind grațiile partenonului, drama e aceiași, deși chelnerii sunt mai sclivisiți, prețurile mai mari, domnii mai pretențioși și cucoanele mai capricioase.”[7] Luxul era însă doar aparent, dacă ne amintim celebra scenă cu musca din Patul lui Procust, de Camil Petrescu, care se petrecea în grădina unui restaurant de pe strada Regală, actuală Câmpineanu, în miezul capitalei. Și nu doar musca aterizată în mâncare era problematică, ci și vinul cald și mâncarea lipsită de gust: „Luasem masa la restaurantul de pe strada Regală, în grădină, cu doi scriitori. Am mâncat tot timpul, enervat, feluri de mâncare sălcie, am băut apă călduță şi leşioasă, vin cu gust de limonadă.”[8]
Orașul era așadar pentru bucureșteni, ca și astăzi, un calvar neîntrerupt în lunile de vară. El căpăta un aspect dezolant, de nesfârșită mizerie și descompunere, pe care îl semnala și Jeni Acterian într-o scrisoare adresată lui Emil Cioran, pe 23 iulie 1938: „În vara asta, am rămas în București. Este o atmosferă de descompunere cum nu cred că-ți poți imagina. Căldura și lumina asta plumburie le dă oamenilor un aer murdar. Fardul femeilor, în loc să adere, stă ca o mască pe care râsul lor prostesc se transformă în schimonoseală. Bărbații au obiceiul să umble în cămașă și cu haina îndoită pe braț. Asta dă orașului o notă specifică de mahala periferică.”[9]
Surse bibliografice
[1] „Într-o zi de vară”, Realitatea ilustrată, 22 iulie 1936, p. 4.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944, Humanitas, București 2016, p. 33.
[6] „Într-o zi de vară”, art.cit., p. 5.
[7] Ibidem.
[8] Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura Gramar 100+1, București, 1997, p. 25.
[9] Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Humanitas, București, 2015, p. 332.