O plimbare prin Bucureștiul interbelic era presărată de reclame luminoase cu nume ciudate: Vox, Lucifer, ARPA, Aro, Liric, Puiu, Intim. Nu erau magazine, nici restaurante sau bodegi, ci săli de cinema. Le găseai nu doar în centrul orașului, ci și la periferie, pe calea Văcărești, Dudești, Rahovei sau în cartierul Uranus. În 1934 existau în total, după cum reiese dintr-un ghid al Bucureștilor din acel an[1], 52 de cinematografe, dintre care 8 se aflau pe bulevardul Elisabeta (ARPA, Palace, Capitol, Corso, Femina, Regal, Trianon și Vox). O plimbare prin mulțimea agitată ce inunda bulevardul când se lăsa seara ar fi presupus nu doar un număr impresionant de afișe, luminoase sau nu, prezentând cât mai îmbietor actrițele și actorii din filme, ci și vocile acestora, ce puteau fi auzite la difuzoarele scoase de patronii cinematografelor în stradă. Puteai fi însoțit așadar de glasul Gretei Garbo sau de cel al Marlenei Dietrich mergând întâmplător prin centrul orașului, stăpânit întru totul de magia filmului – o invenție încă recentă (și de aceea fascinantă) la acea vreme[2].
Publicații precum „Dimineața” consacrau o pagină întreagă (uneori chiar mai multe) numai reclamelor la diferitele filme care rulau zilnic. Mai succinte sau mai elaborate, ele constituie o incursiune în universul de imagini mișcătoare al bucureștenilor interbelici. Regăsim pasiunea pentru cinema atât în romanele timpului, cât și în jurnalele intime, Jeni Acterian fiind una dintre cele mai asidue cinefile[3]. Încă din 1924 își face apariția și o revistă specializată, numită „Cinema”, care oferea detalii despre producțiile momentului și viața amoroasă a starurilor, organizând totodată concursuri de talente sau de fotogenie, unele dintre ele cu adevărat hilare.
Spre sfârșitul perioade interbelice, numărul sălilor de cinema nu scade, ci continuă să crească imperturbabil. In 1935 debutează pe scena capitalei două nume care vor face istorie: ARO (devenit sub comunism Patria) și Scala, ce au supraviețuit până astăzi, deși au încetat din păcate să fie funcționale. De unde vine denumirea ARO? De la Asigurarea Românească, societatea căreia i-a fost destinată clădirea proiectată de echipa alcătuită din Horia Creangă, Lucia Dumbrăveanu, soția sa, și Ionel Creangă, fratele său. Construcția acestui imobil a constituit un moment de cotitură atât pentru Horia Creangă, cât și pentru arhitectura modernistă românească, dând tonul amplelor experimente avangardiste de pe bulevardele Take Ionescu și Brătianu, dar și din alte zone ale orașului. Proiectul inițial prevedea un turn telescopat (ce se subțiază progresiv spre vârf), asemănător cu cel construit ulterior în cazul hotelului Union sau al blocului Wilson.
„Proiectarea sediului societății Asigurarea Românească a constituit o cotitură în cariera lui Horia Creangă și începutul lansării pe scară largă a arhitecturii moderne în România. Procesul de epurare, de simplificare a volumetriei inițiale a
Reclamă anunțând inaugurarea cinematografului ARO. „Realitatea ilustrată”, 1934.
Cronică a concertului susținut de G. Enescu și Pablo Casals în 1937. Adevărul, 12 decembrie 1937.
clădirii și a tratării ei, are loc pe parcursul a doi ani de studiu, pornind de la proiectul din 1929, până la ultimul pus în operă în 1931. Arhitectul rezolvă cu abilitate îmbinarea corpurilor adiacente, de înălțimi diferite, tratate în registre orizontale prin ridicarea unui volum înalt, turn cu elemente verticale. Soluția este poate discutabilă ca sinceritate a exprimării funcțiunii, dar potrivită pentru o imagine impunătoare a clădirii, cerută de program.”[4] Imobilul ARO adăpostea locuințe de serviciu și birouri. Cinematograful de la parterul imobilului este inaugurat pe data de 16 ianuarie 1935, punând la dispoziția spectatorilor 1200 de locuri, aer condiționat și toalete moderne. Sala a găzduit nu doar proiecții de filme, ci și concerte de muzică clasică, cum ar fi cel susținut de celebrul violoncelist Pablo Casals împreună cu George Enescu în 1937 și 1938. Pe 9 decembrie 1937 cei doi au interpretat concertul dublu al lui Brahms, primit cu entuziasm de publicul ascultător, iar pe 17 noiembrie 1938, Pablo Casals a interpretat concertele pentru violoncel ale lui Haydn si Dvorak. De asemenea, în urma bombardamentelor din 1944, care avariază Ateneul, Filarmonica își va relua activitatea în sala cinematografului Aro și, înainte sa fie redenumită sumbru-naționalist Patria de regimul comunist, aceeași sală îl va primi în concert si pe Yehudi Menuhin, elevul lui Enescu[5].
În timpul războiului cinematograful găzduiește și spectacole cu invitați germani pentru trupele aflate în capitală, alcătuite deopotrivă din soldați români și germani. Mărturie ne-au rămas fotografiile lui Willy Pragher, păstrate în arhiva din Freiburg. Au venit la București cântăreții Lore Hofmann și Marcell Wittrich, orchestra Rundfunkorchester din Koln, acordeonistul Frido Grothey, actorii Ellen Struck și H. Froschhauser, baritonul Wilhelm Strienz, soprana Hilde Schleplan de la opera din Berlin etc. De asemenea, pe scena ARO au urcat artiști români precum soprana Evantia Costinescu. Aceste manifestări erau o formă de divertisment pentru soldați, dar și expresii ale propagandei culturale germane, fiind însoțite de simbolurile celui de-Al Treilea Reich. Tot pe scena ARO a avut loc aniversarea Führerului, pe 20 aprilie 1942, organizată de forțele germane de la București. Sala cinematografului ARO a fost prin urmare martora istoriei contemporane. Ea a găzduit nu doar simbolurile nazismului, ci și propaganda comunistă, odată cu schimbarea regimului în decembrie 1947.
Tot în clădirea ARO, dar la subsol, se afla barul Melody (care a supraviețuit instaurării comunismului), în care aveau loc, inclusiv în anii războiului, prezentări de modă, imortalizate pentru posteritate de Willy Pragher. Odată cu venirea comunismului cinematograful își schimbă numele din Aro în Patria, după cum am amintit, găzduind filmele de propagandă ale stalinismului și manifestațiile elogioase la adresa „părintelui popoarelor”.
