Cutremurul din 10 noiembrie 1940 nu a lăsat la fel de multe urme asupra capitalei ca cel din martie 1977, atât pentru că la acea dată clădirile interbelice înalte, construite în absența unor norme antiseismice, erau încă noi, cât și pentru că la nivel geologic undele de șoc s-au propagat în maniere diferite.
Totuși, deși numărul deceselor nu a fost la fel de mare ca trei decenii mai târziu, când au murit 1500 de oameni, în 1940 tragedia s-a concentrat în jurul blocului Carlton, unde s-au stins sub dărâmături peste 200 de persoane. Blocul de 14 etaje, cu aspect de turn american în partea sa cea mai înaltă și cu cinematograf la parter, a devenit în doar câteva secunde un imens morman de moloz. Ancheta ulterioară a dovedit faptul că imobilul avea o serie de slăbiciuni structurale, de la prezența unor stâlpi de rezistență de forme diferite (în formă de L, circulari sau rectangulari), ce nu erau dispuși pe aceleași axe verticale, la grinzi transversale prea subțiri, unele de 14 centimetri, și pereți interiori de doar 7cm grosime [1]. Situația a fost cu atât mai dramatică cu cât un număr de locatari, probabil membri ai staff-ului tehnic, au fost prinși în subsolul clădirii, unde se adăpostiseră [2].
În scurt timp armata, jandarmeria, pompierii și polițiștii, precum și membri ai grupării paramilitare legionare au început să sape printre dărâmături pentru a scoate eventualele victime aflate încă în viață [3]. Operațiunea de salvare a fost prima de o asemenea anvergură de la noi din țară, fiind îngreunată de incendiul izbucnit și de ploaia care a început să cadă peste echipele de intervenție. Reflectoare special aduse au făcut posibilă continuarea căutărilor și pe timp de noapte. Printre cei prezenți la fața locului s-au aflat și soldați germani, prezenți la București sub conducerea generalilor Speidel și Hansen [4]. Totodată, acestor echipe militare și paramilitare li s-au alăturat numeroși vecini sau simpli trecători [5].
Regele Mihai prezent la operațiunile de salvare, „Realitatea ilustrată”, 19 noiembrie 1940.
Am încercat să consultăm articolele referitoare la cutremur din cele două mari ziare „de la centru”, Adevărul și Universul, în luna noiembrie 1940, dar numerele aferente acestei luni lipsesc cu desăvârșire din fondul de presă veche al Bibliotecii Centrale Universitare. Am reușit totuși să găsim o serie de imagini în „Realitatea ilustrată”, revistă publicată de trustul Adevărul, în care Regele Mihai apare într-o fotografie realizată pe bulevardul Brătianu, lângă rămășițele blocului Carlton, iar regina-mamă Elena alături de răniții salvați din clădire și îngrijiți la Spitalul Brâncovenesc.
Regina-mamă Elena alături de răniții de la Carlton, la Spitalul Brâncovenesc, „Realitatea ilustrată”, 19 noiembrie 1940.
Sunt prezentate de asemenea imagini cu trupele de intervenție și cu pagubele suferite de alte zone din capitală și din țară, mai precis în cartierele Vitan și Uranus și în Focșani.
„Realitatea ilustrată”, 19 noiembrie 1940
Am găsit de asemenea o serie de articole despre seism în publicația locală „Gazeta municipală”. Numărul din 17 noiembrie cuprinde nu mai puțin de 4 articole despre recentul eveniment. Într-unul dintre ele, pagubele produse de cutremur sunt asociate pierderilor teritoriale importante din același an, fiind considerate încercări deopotrivă de grele pentru România: „În noaptea de 9 spre 10 noiembrie a.c., la ora când ziarul nostru era încheiat, un cutremur de o intensitate cum rar s-a întâlnit în țara noastră a sguduit întreaga așezare a Bucureștilor, aducând jale în multe familii și pagube imense tuturor acelora cari și-au înjghebat un cămin mare sau mic. Suntem supuși de la o vreme la mari și grele încercări. După sacrificiile teritoriale ce am fost nevoiți să le facem, iată acum un cutremur și nu slab.”[6]. Conform informațiilor primite de primărie de la proprietari, nu mai puțin de 10.000 de clădiri fuseseră afectate, dintr-un total de 80.000 la acea dată. Mulți locuitori au preferat să își repare casele fără să mai înștiințeze autoritățile, astfel încât numărul total al locuințelor a fost probabil mai mare [7]. Dintre cartierele nou construite, Cotroceniul a fost cel mai afectat, casele sale suferind numeroase stricăciuni, din cauza amplasării sale în fosta luncă a Dâmboviței. Cartierele Jianu și Bonaparte au scăpat, în schimb, cu avarii minime [8].
Din cauza molozului împrăștiat pe o suprafață amplă, bulevardul Brătianu a fost închis timp de mai multe zile, ceea ce a perturbat semnificativ circulația, sufocând orașul. Prăbușirea blocului Carlton a relevat astfel importanța bulevardului Brătianu (astăzi Bălcescu), a cărui prelungire dincolo de Pța Sfântul Anton trebuia continuată pentru a decongestiona traficul: „…din cauza nenorocirei dela Carlton, circulația întregei rețele bucureștene de tramvai s-a dat peste cap. Alte linii de autobuze după bulev. Brătianu și-au reluat trasee pe străzile învecinate. Întreg șirul de automobile care nu se mai sfârșia dela piața Romană la spitalul Colței, rătăcește prin străzile Batiștei, N. Filipescu, Gogu Cantacuzino. Circulația a devenit un calvar în toată Capitala, pentru că sufocarea din centru se resimte și la periferie. Nenorocirea dela blocul Carlton a dovedit care este utilitatea bulevardului Brătianu pentru viața Capitalei și nevoia de a se termina lucrările de străpungere cari s-au împotmolit la piața de Flori.”[9].
Dar numărul din 17 noiembrie subliniază mai ales faptul că românii nu păreau să învețe nimic din nefericitul incident, la fel cum nu învățaseră nimic din prăbușirea tribunei de la Cotroceni în 1936, soldată cu numeroase victime. Se vorbise atunci despre înființarea unei poliții a construcțiilor, ceea ce nu s-a întâmplat. Cei care au săpat în dărâmăturile blocului Carlton au putut constata calitatea proastă a betonului turnat, ne spune Gazeta Municipală, iar autorizația emisă de primărie fusese încălcată de constructor, depășindu-se numărul de etaje prevăzut inițial: „Când s-a început scoaterea afară a unor blocuri de beton din grămada de moloz, echipele au legat tractoare de fierul beton care răsărea din blocuri. Tractoarele scoteau numai fierul care eșea ca niște lungi fire de macaroane, în timp ce betonul se fărăma ca mălaiul și rămânea în grămadă. (…) În ziua când se prăbușește blocul Carlton, se află că autorizația primită de constructori pentru un număr anumit de caturi, a fost depășită și că antreprenorii au construit cât au vrut, fără ca cineva din organele competente ale primăriei Municipiului să-i fi supărat.”[10]. Concluzia este tristă și grăitoare inclusiv pentru zilele noastre: „Până la urmă de ce ne mai mirăm? Încă o dovadă că nici marile nenorociri nu ne învață minte.”[11].
Numărul din 24 noiembrie al aceleiași gazetei publică ordonanța emisă de primarul capitalei, Ion G. Vântu, prin care toți proprietarii sunt obligați să înștiințeze autoritățile privind stricăciunile survenite, iar arhitecții și inginerii și verifice cu atenție toate clădirile pe care le-au construit în ultimii 10 ani: „Toți proprietarii de imobile din București sunt obligați să-și verifice de îndată și să constate stricăciunile produse. Părțile de clădire a căror stabilitate este amenințată și constituie un pericol pentru locatari sau public vor fi imediat dărâmate sau consolidate, cel puțin în mod provizoriu, prin proptiri, până la consolidarea definitivă. (…) Toți arhitecții, inginerii proiectanți de clădiri și antreprenorii sunt obligați să verifice cu toată atenția toate clădirile pe cari le-au construit în ultimii 10 ani. Ei vor întocmi un raport sumar, arătând dacă imobilul este folosibil în starea în care se află acum, dacă are nevoie de consolidare, proptiri sau dacă urmează a fi dărâmat.” [12]. De asemenea, a fost constituită o comisie specială, menită să inspecteze la cererea locatarilor imobilele cu mai mult de 4 etaje, precum și a bisericilor și altor clădiri publice. Până pe 23 noiembrie fuseseră înregistrate 342 de cereri[13].
În urma unui proces îndelungat, comisia de anchetă decide că imobilul Carlton s-a prăbușit din cauza unor probleme de execuție și îl achită pe arhitectul G. M. Cantacuzino, vina fiind atribuită exclusiv constructorului[14].