Începutul anilor ’70.

Aşa cum îmi amintesc eu, strada Iancului era graniţa între două lumi.

Pe partea „noastră”, unde locuia bunica, erau case modeste, cu cişmele în curţile mari din pământ bătătorit mai ales de alergătura continuă a noastră, a copiilor. Gardurile de lemn erau trecerile noastre de la unul la celălalt şi nimeni nu ne certa că-i cotropim teritoriul sau că nu folosim poarta. Cei mai buni prieteni ai mei erau copii de ţigani. Cuvântul nu avea pe acea vreme nicio conotaţie peiorativă, dimpotrivă; pentru mine, care eram albă “ca brânza” şi cu părul ca puful de pui – şi scurt şi blond – pielea lor oacheşă şi mai ales cosiţele lungi şi negre ale fetelor erau motiv de invidie.

Copiii erau consideraţi „bun comun” şi unde se întâmpla să ne apuce ora mesei, acolo mâncam. Nimeni nu stătea să ne numere, iar de mofturi la mâncare nici nu putea fi vorba. Nu mâncai? Erai trimis acasă! Cel mai frumos era în serile de vară când unul dintre ţigănuşi, mai răsărit, primea îngăduinţa tatălui să iasă afară cu vioara. Atunci era mare veselie!

Sursa: comunismulinromania.ro

Pe partea cealaltă a străzii erau vilele „de funcţionari”, cu curţi mici, în care abia încăpeau două, trei straturi de flori. Rar vedeai copii pe acolo şi nici noi, nici ei, nu traversam dintr-o parte în alta. Uneori, mama ne ducea pe mine şi pe soră-mea în vizită la o cunoştinţă de peste stradă. Mie nu îmi plăcea! În primul rând pentru că trebuia să renunţăm la hainele „de joacă” şi la papuci şi să ne îmbrăcăm „frumos”. Apoi mergeam într-o cameră întunecoasă (poate din cauza jaluzelelor) unde ne urmăreau de pe pereţi tablouri în culori triste şi nu aveam voie să punem mâna pe niciunul dintre obiectele frumoase ce împodobeau mobilele. Fetiţa gazdelor parcă făcea şi ea parte din colecţia de bibelouri. Vorbea prea încet după gustul meu şi nici nu prea ştiam despre ce să vorbesc cu ea… Uimirea mea cea mai mare a fost atunci când mi s-a adus pe o tavă o farfuriuţă cu câteva bobiţe dintr-o dulceaţă de vişine şi un pahar mare de apă. Mă gândeam: „Bieţii oameni, ei dacă nu au vişin în curte, trebuie să drămuiască dulceaţa – că bunica îmi dă tot borcanul, să mânânc cât vreau. Dar oare apa asta trebuie să o beau toată?” Din fericire pentru noi, adulţii aveau de vorbit şi ne trimiteau afară, unde, după ce admiram preţ de un minut tricicleta fetiţei-bibelou, evadam spre spaţiul nostru familiar. Evident, când mama ajungea acasă, urma inevitabila ceartă pentru că am plecat fără să ne luăm „la revedere” şi pentru că hainele noastre „bune” suferiseră în timpul şi după „evadare”.

Tare era frumos în lumea noastră. Dar apoi au început să se întâmple „lucruri”. Întâi a „venit” tramvaiul. Strada a fost năpădită de muncitori care lucrau la instalarea şinelor şi nu am mai avut voie să ieşim din curte. Asta nu ne-a întristat prea mult, numai că la puţin timp s-a anunţat: vine „demolarea”. Ne-am jelit teribil când am aflat că o să ne despărţim. Am încheiat tainice legăminte că o să rămânem prieteni… şi am rămas… doar în amintire.

Primii au plecat ţiganii. Am petrecut cu privirea camionul ticsit cu bagaje şi, pentru prima oară în viaţă, am simţit că pierd o parte din mine. Zilele ce au urmat au fost triste. Parcă uitasem să ne jucăm. Îmi amintesc cum, de dor, m-am dus în casa rămasă goală. Am trecut din cameră în cameră, parcă încercând să descopăr ceva. Şi am descoperit. Pe duşumea, într-una din încăperi, am găsit o păpuşă pe care o admirasem mult. Niciodată nu voi şti dacă a fost lăsată intenţionat sau doar uitată…

Piața Iancului, anii ’70
Sursa: mirceaordean.blogspot.com

La bloc în Pantelimon.

Trecerea spre „civilizaţie” pentru noi, copiii, nu a fost mare scofală. Faptul că aveam apă la robinet nu compensa lipsa curţii. Din fericire, mai toţi locatarii veneau tot de la „casă” şi unii aveau şi copii. Aşa că ne-am cunoscut destul de repede între noi şi unele obiceiuri au fost păstrate. Copiii încă erau îngăduiţi mai peste tot – desigur în apartamentele celor care aveau şi ei copii. Nu am mai mâncat însă împreună… Vremurile se înăspriseră, alimentele fie nu se găseau, fie se dădeau „cu porţia” pe cartelă şi nu oricine avea chiar numai o farfurie cu mâncare în plus. Uneori, câte o femeie mai împărţea atunci când făcea gogoşi sau clătite, dar, pe măsură ce alimentele s-au găsit tot mai greu, iar copiii din bloc s-au înmulţit, a dispărut acest obicei.

Cartierul Pantelimon, anii ’80
Sursa: Muzeul Național de Istorie

Uşile se încuiau, dar cheile erau fie atârnate la gâtul odraslei cu un şnur, fie puse „sub preş”. Nu s-a furat nimic în acea perioadă. Poate şi din cauză că mai toată lumea pornea „de la lingură”, abia începând să agonisească. Se întâmpla frecvent să dai sau să ceri cu împrumut o ceaşcă de ulei, puţin zahăr sau altceva de acest gen.

Majoritatea locatarilor erau familii tinere, foarte puţini găzduind şi câte o bunică sau un bunic, aşa că bătrânii erau la mare preţ şi, de dorul bunicilor noştri, ne purtam cât puteam de frumos cu ei.

În timp s-a instalat rutina. După ce veneam de la şcoală, ne strângeam în spatele blocului şi pentru că nu aveam grădină (spaţiul verde era păzit cu străşnicie de adulţii care – şi ei nostalgici – tot plantau câte ceva în el) ne jucam – coarda, elasticul, pitita (dar numai cu teritoriu limitat) ş.a.m.d., sau ne aduceam fiecare de acasă jucării, puneam un preş pe asfalt şi inventam jocuri noi. Poate şi fiindcă eram mai „mari”, aveam tot mai puţine jocuri la care participau şi fete şi băieţi… începuse segregaţia care nu s-a limitat la gen, ci ne-am împărţit şi pe scări. Eu eram „de la scara doi”.

În  vacanţe rămâneau puţini copii „la bloc”. Aproape că nu îţi venea să ieşi afară de teamă că ai putea să fii singur. Mai toţi aveam câte o rudă la ţară unde ne petreceam cel puţin o parte din vară. Apoi mai plecam şi în tabere cu colegii de şcoală sau câteva zile cu părinţii în concediu. Dar în timpul şcolii, doar când eram pedepsiţi sau bolnavi nu mergeam „afară” la joacă.

Când se întuneca afară, apăreau capetele mamelor la geam strigându-şi odraslele să vină la masă.

O vreme, seara înainte de culcare, mi-am mai amintit de băiatul cu vioara, de zarzărul de lângă gard, în care obişnuiam să stau cocoţată, de mirosurile curţii împletite din fum şi flori… De pe balconul camerei mele vedeam întunecate doar scheletele uriaşe ale blocurilor ce se construiau de jur-împrejur.

Dar amintirile acelea m-au vizitat tot mai rar, până când am uitat.

 Autor: Tamina Manea