Astăzi „bursa florilor” e la Piața George Coșbuc. În perioada interbelică era în Piața Sf. Anton. Zilnic puteai vedea în zori florăresele, majoritatea de etnie rromă, așteptând pe trotuare flori cu care să-și umple coșurile și să le poarte apoi pe străzile orașului[1]. Alături de ele stăteau chivuțele și spălătoresele, care așteptau „plasamente”, altfel spus slujbe efemere de o zi sau două. În aparență nimic nu părea să unească cele trei meserii, dar exista, totuși, un element de legătură: etnia[2]. Rromii se diferențiau între ei de câteva secole prin ocupațiile pe care le aveau: erau căldărari, cărămidari, spoitori, zlătari, lingurari, ursari etc. În cazul femeilor, acestea erau în principal florărese, spălătorese și chivuțe. Ce era o chivuță? O femeie care spoia, altfel spus văruia casele cu bidineaua, denumire și ocupație astăzi dispărute. În fotografiile de epocă, putem observa grupurile de chivuțe așteptându-și clienții în zona Unirii – o priveliște similară trebuie să fi fost și în Piața Sf. Anton.
Dintre cele trei ocupații feminine menționate, doar una a supraviețuit comunismului: cea de florăreasă, ce s-a transmis de la o generație la alta. În perioada interbelică, florăresele se considerau superioare, prin domeniul lor colorat și înmiresmat, chivuțelor și spălătoreselor[3]. Dintr-un număr al Realității ilustrate din 1933, aflăm că acestea, des imortalizate de pictorii români, fierbeau în același timp porumb și făceau floricele, pe care le vindeau pe străzile orașului strigând „Porumbiu!… Porumbiu!…” și purtându-și coșurile în echilibru pe creștetul capului[4].
Primele semne ale venirii primăverii la oraș erau întotdeauna florăresele, care vindeau buchete de brândușe sau de ghiocei[5]. Conform lui Mircea Damian, spectacolul florăreselor care veneau dimineața spre centrul capitalei cu coșurile de flori pe creștet era încântător: „Dacă ați stat în București numai trei zile și n-ați văzut, dimineața de noapte, cu coboară țigăncile în oraș cu coșurile pline de flori, în cap – să știți că ați scăpat un spectacol cu totul rar, și mai ales cu totul bucureștean. Este ca și când n-ați văzut în vieața dumneavoastră un răsărit de soare în mai, peste o livadă înflorită, sau un apus de soare pe mare, în septembrie…”[6]
Chivuțe așteptându-și clienții la Halele Centrale, actuala zonă Unirii.
Pe măsură ce anotimpul își intra în drepturi și se încălzea afară, numărul florăreselor creștea exponențial. Femeile umblau câte două sau trei, cu coșurile lor largi, și se adunau uneori câte 10-20 pe trotuar, la mică distanță una de alta. Toată ziua își strigau, udau și aranjau marfa cu grijă: „S-așează din distanță în distanță pe trotuar, îmbuchetează florile și le udă, le privesc cu duioșie dedeparte, așa cum își privește un pictor tabloul, și le așează iar în coș, pe categorii, cu băgare de seamă. […] Strigă toată ziua și toată ziua le udă și le aranjează. Și le vând. Seara le vezi socotind banii pe trotuar, apoi îi leagă cu două noduri în colțuri de basmale și pleacă îndărăt cu coșurile goale în mână, pentru ca a doua zi, în zori, să coboare iar și iar, mereu cu altfel de flori, dela ghiocei până la camelii, dela câmp până la seră.”[7]
Ele nu se aflau doar la colț de stradă, ci și în preajma oricărei aglomerări urbane, în jurul bisericilor, mai ales după slujbe, pe lângă restaurante, grădini de vară, teatre, cinematografe, în piețe sau în miezul urbei, pe trotuarul de la Universitate, din fața actualului Teatru Național, unde venea pe atunci circul[8]. Oferta lor era asezonată cu un potop de vorbe și de îndemnuri, astfel încât cu greu puteai scăpa fără să cumperi un buchet. Cuvintele de ordine erau „domnițo”, „conițo”, „frumoaso”, „păpușico”, „prințeso”, „cavalere”, „domnule ghineral” etc. Pe o parte dintre ele le regăsim și astăzi[9]. Florăresele aveau întotdeauna replici și vorbe de duh pregătite pentru clienții cu care intrau în vorbă:
„ – Unde vezi la mine mustăți și păr cărunt, ca să arăt a ghineral? – Păi, să trăiești, nu e vorba de ghineralul din armată, ci de ghineralul din inimioara drăguței matale.”[10] p. 18
„- Flori, coniță, ia flori frumoase, coniță… Ia flori, păpușico… Țiganca se ține câțiva pași după tine, în fiecare mână cu câte-un buchet.
– Zece lei, coniță!… Ia, domnule, pentru domnișoara… Îl las cu opt, că prea e frumoasă și tinerică, mânca-o-ar maica…”[11]
Potrivit lui Mircea Damian, florăresele de pe stradă nu erau aceleași cu cele din localuri, ci două categorii complet diferite. Cele din urmă umblau din restaurant în restaurant toată ziua și ocheau imediat perechile proaspete, îmbătate de amor, înclinate să cumpere orice și oricât:
„Pe masă mai sunt flori, dar n-are a face…
-Ia flori, conașule.
El a tresărit.
-Avem, nu vezi?
-Ba văd, dar sunt veștede… Ia te uită la ale mele ce frumoase sunt, și vesele… Parcă le-am cules acum din grădină.
Ei râd, amuzați.
-Bine, cum le dai?
-15 lei, buchetul, conașule.
Putea să ceară și 30: conașul tot nu s-ar fi tocmit.
-Alege, dragă.
Femeia alege două buchete și le pune pe masă, în partea cealaltă.
-Să cerem un pahar cu apă, zice el.
-Nu… îmi plac mai bine așa…
Mai târziu vine altă țigancă. Și iar mai cumpără două buchete…[12]
În localurile de petrecere, unde chefliii veneau să bea și să discute cu femeile locului, florile erau mai scumpe, iar fiecare cârciumă avea florăreasa ei. De multe ori femeile vorbeau între ele, astfel încât să-l păcălească pe bărbatul amețit, ascunzând florile déjà cumpărate și făcându-l să cumpere altele noi sau chiar pe aceleași:
„În localurile de petrecere este altfel: fiecare local își are florăreasa lui, și fiecare florăreasă clientela ei. Aci, florile se vând mai scump, și se vând mai puțin. Și par străine. N-au niciun miros și parcă nu au nicio culoare. Sunt moleșite de căldură și pălite. Dimineața, oamenii de serviciu le mătură la gunoi, strivite și mirosind a vin și a tutun… Bărbații nu cer mai niciodată flori. Cer numai femeile și poate n-ar cere nici ele, dar sunt înțelese cu florăreasa, care la dă „la sută”. Când omul e beat rău sau prost rău, femeia doar îi trece florile pela nas, le lasă nițel pe masă și apoi i le dă îndărăt, pe furiș, florăresei. Iar peste câteva minute sau peste un ceas:
-Cumpără-mi niște flori, dragă.
-Flori? Întreabă el moțăind. Parcă am mai cumpărat?
-Nu știu cine mi le-a luat depe masă când am dansat.
-Bine, să vie…
Dimineața sunt atât de triste ieșind din local, florile, la butoniera bărbatului și în corsajul femeii! Și atât de vesele sunt și zâmbesc în dimineață și în rouă, florile din coșurile cât niște grădini, înșirate pe trotuar. -Ia flori, coniță, ia flori frumoase, maică…”[13]
Parte integrantă a peisajului comercial pitoresc din Bucureștiul interbelic, alcătuit din numeroși vânzători ambulanți, florăresele erau totodată și latura cea mai vie și poetică a lui, prin diferitele forme și culori ale florilor cu care umpleau străzile. Spectacolul lor umblând în zori cu coșurile în echilibru pe creștet era una din rămășițele atmosferei orientale, de secol XIX, a capitalei. El a dispărut cu timpul, lăsând locul tarabelor sau florăriilor de astăzi. Fapt remarcabil, însă, spre deosebire de ceilalți comercianți cu care împărțeau trotuarele, rahagii, bragagii, iaurgii, limonagii, florăresele continuă să facă parte din atmosfera Bucureștiului, putând fi găsite uneori chiar și la colț de stradă sau în stațiile de autobuz, strigătele lor amintind vag de orașul oriental de altădată.