Hipodromul de la Băneasa, la fel ca Șoseaua Kiseleff sau anumite localuri de lux, era un loc în care bucureștenii veneau săptămânal ca să vadă și ca să fie văzuți. Un loc de întâlnire pentru înalta societate, motiv pentru care a și avut o viață destul de scurtă: ridicat după planurile arhitectului Ion D. Berindey, preluând modelul hipodromurilor franceze, și inaugurat în 1908 în prezența familiei regale, ansamblul a fost demolat de regimul comunist [1]. Partea dreaptă a hipodromului a fost înlocuită în 1952 de Casa Scânteii, iar cea stângă a făcut loc complexului Romexpo la începutul anilor ‘60 [2]. O clădire simbol a protipendadei ante- și interbelice a fost așadar înlocuită cu un simbol sovietic, copie redusă a Universității Lomonosov din Moscova.
O vizită la Hipodromul Băneasa
La scurt timp după inaugurare, în 1909, hipodromul privește o vizită neașteptată: cea a aviatorului francez Louis Blériot. Era prima dată când bucureștenii puteau admira un aeroplan. Agitația orașului a fost teribilă. Și nu doar capitala s-a umplut de entuziasm, ci și țara, numeroși oameni venind din provincie pentru a vedea spectacolul: „Mii de străini și de provinciali vin la București, hotelurile sunt pline, pe străzi animație: numai din Brașov se anunță sosirea unui grup de 500 de persoane care să asiste la experiențe.” [3]. O undă de șoc și de dezamăgire se propagă însă rapid prin mulțime: Blériot, ajuns pe 12 octombrie în capitală, nu putea zbura în ziua respectivă – elicea avionului se rupsese și motorul „plesnise” [4]. Zborul a avut loc până la urmă duminică, 18 octombrie. Constantin Bacalbașa estimează ca peste 100.000 de persoane au fost în acea zi pe hipodrom și în preajma lui.
Toate vehiculele posibile fuseseră întrebuințate pentru a transporta mulțimea: „N-a rămas în București tramvai, camion, cabrioletă, brișcă, căruță, nici cel mai neînsemnat vehicul, care să nu fie întrebuințat spre a transporta lumea la hipodrom. Lumea venea în valuri nesfârșite, pe sus sau pe jos, oameni bătrâni, femei, copii, toți alergau ca să poată ocupa din vreme „un loc mai bun”. O atât de mare îngrămădire de oameni nu mai văzuse Bucureștiul” [5]. Iar așteptările celor prezenți nu au fost înșelate: mașinăria fragilă a lui Blériot s-a ridicat de 3 ori în aer. Prima dată, la proba de distanță, la ora 15.30, în aplauzele și ovațiile mulțimii în delir, aeroplanul a pornit în direcția Bucureștii Noi: francezul a parcurs în 10 minute și 50 de secunde 9,7 km.
La 16.15 s-a ridicat a doua oară, pentru proba de „iuțeală” – aparatul a urcat și a coborât, la înălțimi de 40, 50, 60 și 70m, luând viraje strânse și făcând turul hipodromului de 7 ori. Al doilea zbor a durat 17 minute și 26 de secunde, cu o distanță totală de 20 km, pe când al treilea a ținut doar 10 minute și a fost o probă de înălțime [6]. Prezența lui Blériot pe hipodromul din Băneasa, inaugurat cu un an mai devreme, era expresia racordării României, măcar în spirit, dacă nu și în faptă, la descoperirile și progresul occidental. Evenimentul a rămas mult timp în memoria celor care l-au trăit.
Oamenii de la peluză și din tribune. sursa: „Ilustrațiunea română”.
În perioada interbelică nu mai avem senzaționale experimente aviatice, ci doar pasionante curse de cai. Cu ajutorul revistei Magazinul, putem pătrunde pentru câteva clipe în atmosfera locului și a timpului. Primăvara și toamna, de două ori pe săptămână, în zilele de curse, Bucureștiul se aglomera încă din Piața Brătianu (astăzi Universității), iar Șoseaua Kiseleff era un convoi nesfârșit de automobile. Bărbații își atârnau de un nasture de la sacou biletul rotund de intrare pentru a pătrunde în hipodrom, unde întâlneai de obicei 2 tipuri umane: „În regulă generală, la curse vin două feluri de spectatori: unii care vin să vadă și alții care vin să fie văzuți. Primii se duc la peluză, ceilalți la tribună. De aceea tribuna are formă de amfiteatru, pe treptele căreia se expun cei care vin ca să fie văzuți. Aceștia se cunosc după cutia de binoclu – uneori goală, care le atârnă de gât.” [7]
foto: Willy Pragher, 1941
Ca să te integrezi în acest peisaj de sportsmeni, trebuia să înveți un limbaj anume, aproape ritualic, compus din cuvinte și expresii consacrate, de felul „Are puncte de forță palpitante” și „Ce finish impetuos!”. Cuvintele în limba engleză erau la ordinea zilei, cum ar fi three years old, crack, outsider, pe care le pronunțai „cât mai distins, și anume cât vei putea mai deformat. Regulă generală pentru pronunțarea cuvintelor englezești: strângi între dinți vârful limbei și rostești cuvântul dorit.” [8]
Regele hipodromului nu era vreun armăsar pur sânge, ci Măria Sa Pronosticul, care putea nivela diferențele de clasă socială și facilita prietenii cu oamenii sus-puși. Dacă stai la coadă la potou (locul în care se puneau pariurile) cu un ministru care altfel nici nu s-ar uita la tine pe stradă și îi plasezi sibilinic comentariul „Hasdrubal va claca”, acesta va răspunde imediat „- Ah, ce gafă era să fac!”: „Ghiața s’a rupt. Ai drept la recunoștința domnului cu vază. Casa lui îți este deschisă. Ai intrat în rândul lumei elegante, o, posesor fericit de pronosticuri.” [9]
Fie că pierzi, fie că ai noroc, gura bucureșteanului nu tace niciodată. Dacă pierzi regulat, lumea îți va scoate vorbe că ești prost, că joci brambura, că ai cap de mitocan: „- L-ai văzut? Iar a pierdut. Calul lui a ajuns întâiul de la coadă. – O cursă al cărei rezultat l’ar fi prevăzut și-un copil! – Dacă joacă brambura? – Ce s’o fi amestecând, dacă nu se pricepe? – Apo cap de sportsman are individul, monșer? Ia uite-te ce fason de mitocan! [10] Dacă ai câștig după câștig, tot nu e bine: „- Ce noroc porcesc! – Vorba aia: nu e fum fără foc, nici prost fără noroc… – În adevăr, uită-te la mutra lui, ce bleg! – Chance de cocu, mon cher.” [11] Iar dacă nu joci niciodată, ci doar admiri spectacolul, lumea te percepe ca pe un potențial amant: „Ai observat? Cutare nu joacă niciodată. – O fi vreun filfison d’ăia cari fac pe ticăloșii și se uită obraznic la nevestele oamenilor. – Nu l’o împinge dracul să intre în fabrica mea de palme?”[12]
Hipodromul de la Băneasa, 1905.
Interbelici așteptându-și rândul la potou. sursa: revista „Magazinul”, 1930.
Cursele de cai văzute din tribune de Willy Pragher, 1941.
Pentru doamne, Hipodromul era, mai mult decât pentru domni, și o scenă pe care își etalau ținutele comandate uneori direct de la Paris. Ba chiar, o dată pe an, în mai-iunie, avea loc pe Hipodrom Premiul Modei, o paradă a principalele case de modă din oraș, cu ținute atât feminine, cât și masculine: Și tot hipodromul era inundat de modă, de moda rochiilor de mătase cu imprimeuri, rochiile de moar, tafta sau dantelă, cu tăietura clasică, cu fuste cloș, evazate, cu șliț sau nu, în pliuri sau drepte, cu bluze, cu sau fără mânecuțe, cu corsaj evident prins în copci, nasturi și fermoarfe, cu sau fără decolteu, asortate cu pălăriuțe sau pălării mari cu voalete, mănuși din piele sau dantelă, pantofi sau sandale în barete, ori la bărbați costume la un rând sau două, cu pantaloni evazați sau normali, pălării de fetru cu panglică lată sau îngustă, cravată sau papillon, cu sau fără batistă la buzunar etc.etc., toate în culorile lor multe și asortate care atrăgeau atenția.” [13]
Dacă doamnele și caii erau ființe nobile și frumoase, jokey-ii erau percepuți de un ziarist de la Furnica drept teribil de urâți și „piperniciți”: „Cai foarte frumoși. Jokey foarte urâți. Prietenul meu, sportsmanul, mă desluși că oamenii care se consacră meseriei de jokeu sunt supuși la un regim special pentru a deveni piperniciți și sfrijiți ca niște copii în a șeasea lună. Am admirat această ingenioasă invențiune care constă în a fabrica artificial oameni degenerați pentru a îmbunătăți rasa cailor de curse”. [14] Ziaristul era, desigur, ironic în această ultimă frază.
De două ori pe an, primăvara și toamna, și de două ori pe săptămână, Hipodromul reunea elita capitalei într-o agitație continuă, presărată de ovații, când preferatul zilei câștiga, și de oftaturi, când acesta pierdea cursa. Intrase atât de mult în ritmul cotidian al bucureștenilor, încât era folosit și ca o metaforă pentru pățaniile amoroase și fuga de soțul înșelat, după cum puteți citi în poezia de mai sus din revista Furnica.