Obiceiul mutatului de Sf. Dumitru sau bucureștean, mută-ți cuibul!

de Andreea Apostu | 26.10.2016

Dacă un bucureştean al zilelor noastre ar nimeri din întâmplare pe 25 sau 26 octombrie prin capitala anilor ’20-’30 ai secolului trecut, ar fi surprins de peisajul neobişnuit care i s-ar perinda prin faţa ochilor. S-ar crede mai degrabă direct la Mărcuţa sau la Spitalul 9, pardon, la Spitalul de Boli Nervoase al doctorului Obregia, proaspăt înfiinţat în 1923 la marginea Bucureştilor.

Asta pentru că de două ori pe an, de Sfântul Gheorghe şi de Sfântul Dumitru, bucureşteanul îşi lua lumea în cap şi casa la spinare. La propriu, căci în preajma acestor date se legau, rupeau sau refăceau contractele de închiriere, iar oamenii îşi luau tot avutul pe sus şi îl mutau în altă parte. Tot pe 23 aprilie şi 26 octombrie se reînnoiau înţelegerile dintre slugi şi stăpâni, precum şi dintre cei care dădeau şi primeau cu împrumut, meșterii îşi luau ucenici noi ca să-i înveţe tainele meseriei, iar bucureştenii mai înstăriţi îşi aduceau servitori în casă.

Obiceiul mutatului era vechi în capitală şi cu origini incerte. Cert este însă că în apropierea Sfântului Dumitru oraşul începea să fiarbă sub asaltul chiriaşilor şi al afişelor cu ÎNCHIRIEZ şi DE ÎNCHIRIAT lipite de proprietari pe garduri şi la ferestrele caselor. Mai ales că în perioada interbelică, odată cu afluxul de provinciali din capitală, cererea crescuse exponenţial. Cât vedeai cu ochii, anunţuri de tot felul: se închiriau case mici şi simpatice, în întregime sau doar câte-o odaie, case impunătoare sau case de mahala, dărăpănate şi umede, case de mic negustor, cu prăvălie la parter, sau case de mic boier, cu budoar şi fumoar, case de vază sau chiar case bântuite. Şi fiecare se muta cu ce putea: cu camionul, cu trăsura sau cu roaba.

26 octombrie: ziua mutărilor. foto: Willy Pragher.

Politicienii nu stăteau nici ei degeaba: daca cetățenii își mutau bagajele sau gândul că ar putea să o ducă vreodată mai bine, oamenii politici se mutau și ei… în alt partid: Nici politicienii nu se lasă mai prejos. In nouile conjecturi ei își mută dintr-un partid în altul domiciliul politic. Asta se numește în limbaj curent aviație politică.

La modă, prin anii ’30, era să te muţi la block-haus. Asta da emancipare! Să ai vecin nu doar la dreapta şi la stânga, ci şi deasupra şi dedesubt. Să stai la presat în cutie, să stai cu vecinul pe cap, de dimineaţa până seara, să stai la înălţimi ameţitoare. Ciudate vremuri, monşer! Să mai ai şi apă curentă şi caldă, telefon şi salon, asta-i prea de tot! De calorifer, ce să-ţi mai spun! Pentru modernitate, trebuia însă să faci sacrificii. Vreo 80 000 de mii pe an. Mii de lei, se înţelege, nu de sacrificii.

Deşi şi acelea sunt câteva sute, numai câte prăjituri la Capşa şi câte sticle de şampanie Mott intrau în banii aceia, sau câte trufandale mâncate la grămadă la băcănia lui Niculescu, mare pişicher, cu caviar şi bomboane Suchard, numai bune de sucit minţile cucoanelor. Că tot veni vorba de cucoane… Dacă te mutai cu toată familia, cu căţel şi cu purcel, apăi ele erau conducătoarele de oaste. Cel puţin aşa ne spune un jurnalist al Ilustraţiunii române:

Leana (slujnica) e pe capră, lângă surugiul mustăcios și înfipt, și ține în brațe abat-jourul familiei primit de la nașe cu prilejul cununiei, acum douăzeci de ani și mai bine. E simbolul unirii și integrității familiale, prețios nu atât prin ce valorează, cât prin cee ce presupune și amintește, împreună cu tingirea de dulceți și serviciul de cafea cu lapte, desperecheat în cursul confl ictelor ce au frământat fericitul menaj. La margine ca după un dric cu mort sărac, merge doamna, care nici în această excepțional împrejurare n-a renunțat la pălăria-i cu pana semeață. Dânsa supraveghează să nu piardă nici o ață… dânsul poartă pendula, din ale cărei corzi moarte, picură din când în când, sunetele dogite, de clopot depărtat. Însă degeaba stătea cucoană cu ochi aprigi pe cortegiul de mobile şi nimicuri: tot se lăsa Sfântul Dumitru cu pagubă la casa omului. N-ai ce face!

 

În săptămâna Sfântului Dumitru vezi camioane parcurgând străzile Capitalei, asemenea unor cămile uriaşe şi supraîncărcate cu bagaje de tot felul şi de toată mâna. Mutatul echivalează cu un incendiu din care salvezi ce poţi şi cum poţi. Bilanţul unei mutări este simplu: picioarele scaunelor rupte şi descleiate; o oglindă spartă, două vase de flori ciocnite, colţurile garderoabelor rupte şi încolo – mai nimic. Deabea când începi aranjamentul constaţi că„specialiştii” pe care i-ai chemat să te mute omeneşte, ţi-au spart jumătate din mobilă şi ţi-au șterpelit lucruri de preţ.

Săptămâna Sfântului Dumitru era numită şi săptămâna patimilor. Pentru că nu exista, pentru interbelici, pătimire mai cumplită decât mutatul. Unde mai pui că după 3, 6 luni, un an sau trei trebuia, Sisif modern, să o iei de la capăt. Despre invazia anunţurilor, a chiriaşilor şi hazul unora dintre situaţiuni au scris în stilul caracteristic cei de la revista Furnica, înainte de criza locuinţelor din perioada interbelică. Pe la 1911, mai precis:

În fiecare an, o lună înainte de Sf. Dumitru sau Sf. Gheorghe, majoritatea clădirilor din Bucureşti se îmbolnăveşte subit de o boală curioasă ce se manifestă printr-o mulţime de pete albe, roşii sau vinete – pete în patru unghiuri, ce le ies pe faţadă, toate având scrise pe ele numele urâcioasei boli: DE ÎNCHIRIAT. Şi toate, contrariu celor ce se petrec între femei, îşi detaliază boală, una mai scârboasă ca alta. Una, de exemplu, se laudă că are salon de primire în faţă şi curte în spate. Altele, dându-şi ifose de cocoane mari, nu se sfiesc de a înștința trecătorii că murdăria de care suferă le obligă să aibă „bae în casă”. Plus că o sumedenie din ele sunt bolnave de hidropizie, având „apă la subsol”.

Căruțele, „cămile cu cocoașă” pe străzile orașului. sursa: Ilustrațiunea română.

Cel mai nostim anunţ l-am găsit la bariera unei lungi strade ameninţată ca în curând să devie o a doua calea Victoriei. Biletul roşiu conţinea: „DE ÎNCHIRIAT Cinci camere, două antreruri, apă-n curte, bucătărie, pivniţă şi bae. Casă modernă, cu tot confortul. Cimitirul Sf. Vineri la 100 de metri depărtare.”Dumnezeu să mă ierte, dar iată o casă nu se poate mai potrivită pentru instalarea unui mic sanatoriu de tuberculoși!

Ce zarvă, ce înjurături, ce zgomote de moşteniri de familie sparte, rupte sau îndoite! Spectacolul mutatului de Sfântul Dumitru trebuie să fi fost impresionant. Odată cu venirea comunismului, obiceiul însă se va pierde. Doar anii ’80 au mai pus la cale un spectacol al mutatului, de data asta sumbru şi forţat, în care bieţii bucureşteni erau marionetele unui păpuşar ce îi muta de la casă în blocurile ceaușiste. Ce tristeţe pentru noi cei de azi să nu mai putem vedea săptămâna patimilor bucureştene, cu tot alaiul ei de haz, nenoroc şi viaţă autentică. Mai-mai că ne-am muta și noi: nu în alt loc, ci în alt timp.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Fill out this field
Fill out this field
Please enter a valid email address.
You need to agree with the terms to proceed

Menu