Pregătiri pascale în Bucureștiul anilor ’30

de Andreea Apostu | 18.04.2020

În București, Paștele era, ca și acum, zumzet, agitație, nervi, goană nebună, aproape inexplicabilă. Fiecare pleca de acasă cu treburi, tarabele precupeților dădeau pe răscoale, se descărcau miei nenumărați din camionete, ceapa verde se întâlnea cu pătrunjelul, ridichiile cu mărarul, salata cu orișicine. Halele, ansamblu de trei construcții, cea mai mare dintre ele inspirată de halele pariziene, deveneau centrul pulsatil al urbei, care dădea viață tuturor străzilor pe care lumea curgea ca prin artere: „Totdeauna, în preajma sărbătorilor, orașul face impresia unei cucoane, gătită cu bibiluri, sulemenită și dată naibei, proptită cu mânile în șolduri, trăgând cu coada ochiului și făgăduind trecătorilor bunătățile trupului pârguit. Căci orașul e o vastă și bălțată expoziție de articole scoase la vitrină, cu intenții de provocare.” [1]

sursa: Realitatea ilustrată, 1933
sursa: Ilustrațiunea română, 1933

Soții încercau timid să se împotrivească nebuniei, dar cu slabe șanse de izbândă. Treziți cu noaptea în cap, erau nevoiți să urmeze pasul hotărât și gata de luptă al soției. Pentru că, înainte de Paști, cumpărăturile deveneau o luptă pe care doar strategii desăvârșiți o puteau câștiga: „Nevasta m-a sculat cu noaptea-n cap. Mă avertizase, de-altfel, că mergem la piaţă, ca să ne îngrijim cu «diverse», în vederea sărbătorilor. Toate protestele mele au fost inutile.
— Ce să caut eu în piaţă, la zarzavagii şi la măcelari, la băcani şi la celelalte specimene comerciale? Vrei să mă râdă mahalaua şi cunoscuţii?
— Nu mă interesează! Tu eşti bărbat, ştii să te tocmeşti mai bine şi pe urmă, singură nu mă duc nici în ruptul capului. Dacă vrei bine; dacă nu, facem Paştele la restaurant !
Câţi din dv., burghezi liniştiţi, cu ocupaţii stabile şi cu certificate de căsătorie legitimă de la oficiul stării civile, puşi în situaţia mea, aţi fi preferat ultima alternativă? Şi tot cum aţi fi făcut şi dv., am pornit-o, la orele şapte şi jumătate, spre Halele Centrale.” [2]

În mod obișnuit, aprovizionarea caselor burgheze era făcută de servitoare. Numai că stăpâna avea rareori încredere în ele la asemenea ocazii speciale. „Dacă se întoarce cu carne tare?”, „Dacă ia ouă clocite?”, dacă, dacă, dacă. Așa că stăpâna casei îl trăgea după ea pe stăpân în această operațiune dificilă. Miza era enormă: masa trebuia să fie perfectă, iar musafirii încântați.

sursa: Realitatea ilustrată, 1933

Cum descindeai în Piața de legume și fructe Bibescu-Vodă, aflată lângă hale, vânzătorii săreau cu gura pe tine. Asaltul începea, așadar, chiar de la baza cetății halelor: „…imediat ce-am trecut pe sub portalul de la intrare, am fost întâmpinaţi de negustori, cu cele mai variate exclamaţii şi cu cele mai îmbietoare invitaţii:
— Sparanghel proaspăt! Chiar acum mi l-a adus dela grădină!
— Ceva salate, cuconiţă, de când sunteţi n-aţi mâncat aşa ceva!
— La mine nu există nici din alea de var şi nici clocitură! ne spune un negustor, pe a cărui firmă scrie: «Aci se vinde ouă proaspete!»” [3]

În 1933, când își scrie articolul autorul Realității ilustrate, tumultul pieței era văduvit de criza economică. Lume mai puțină, prețuri mai mari. Chiar și produsele autohtone deveniseră exotice: „nu ştiu cum m-au scuturat de câteva sute de lei, pentru te miri ce: salate, fructe, zarzavaturi, ouă. Ceapa verde costă o avere. Sparanghelul e inaccesibil pentru o pungă mai modestă. Portocalele parcă se scumpesc din oră’n oră, iar chilogramul de mere naţionale, autohtone, costă mai mult decât două kilograme de carne de vacă, la un loc. Şi te întrebi mirat, dacă nu sunt aduse cumva din Haiti sau din Sumatra. Dar negustorul te scoate din încurcătură:
— Mere creţeşti, boerule, mere de Nehoiaşi. N-au pereche!
Dai şi iei. Când nevasta vrea mere creţeşti, s-a terminat. Încearcă să-i obiectezi că-ţi face cu banii aceştia o tortă…” [4]

sursa:  Realitatea ilustrată, 1933 – Hala de carne

Singurul punct care rămânea cât de cât animat, indiferent de situația economică, era hala de carne, aprovizionată mereu cum se cuvine: „Aci se observă ceva mai multă animaţie decât în celelalte puncte ale pieţii. Măcelarii au fost precauţi. Frigoriferele sunt pline, iar cârligele compartimentelor gem de mulţimea animalelor tăiate. Cu toate că cererea este foarte redusă, mielul nu se vinde sub 30 lei kilogramul, «y compris» cap şi coadă. Carnea de vacă se menţine la 16 lei kilogramul, iar viţelul între 28-32 lei, pe alese. Şi aci suntem primiţi cu acelaşi alai. Un client, astăzi, e lucru mare.” [5]

Înainte de marea criză, împrejurimile se molipseau și ele de agitația halelor și tot centrul vechi era o sărbătoare. Strada Bazaca, de pildă, astăzi dispărută, era plină de comercianți și de cumpărători. Acolo se vindeau mai ales pânzeturi, cu sutele, atârnând în fața prăvăliilor și fluturând în bătaia vântului de primăvară: „Bazaca e aproape pustie. Acolo unde altă dată, în ajunul Paştilor, se făcea un dever extraordinar, basmalele şi diferitele confecţiuni din stambă, atârnă în bătaia vântului, ca prapurile de moarte.” [6]

Deși cumpărătorii erau mai rari, prețurile mai mari, iar buzunarele mai ușoare, autorul articolului din 1933 presimțea că farmaciile aveau să-și facă din nou stocuri imense de medicamente… Căci pofta de mâncare a românului la era fel de proverbială ca în vremurile noastre, când mulți compatrioți ajung la urgențe din pricina exceselor: „Şi totuşi, parcă-mi spune ceva că şi după sărbătorile Paştilor din anul acesta, farmaciile vor desface, din nou, stocuri imense de purgative…” [7] Nu doar farmaciile se umpleau de purgative, ci și paginile revistelor, unde erau promovate agresiv în zeci de reclame.

*

Dincolo de modernitatea din centru, Bucureștii păstrau încă un suflet rural în mahalalele și comunele din apropiere. De asemenea, oameni din toate regiunile veneau să-și încerce norocul în capitală și aduceau cu ei obiceiuri care mai de care mai neobișnuite. Astfel, lumea satului izbucnea deseori imediat după blocurile Art Deco de 10 sau 12 etaje. Publicațiile vremii consemnau aceste datini, simțind parcă cum vremea lor se apropia de sfârșit. Așa aflăm că-n Joia mare fetele torceau cânepă prin curți, de teama Joimăriței, o femeie monstruoasă, lungă ca o prăjină, care umbla cu părul despletit și cu un snop de cânepă în cap. Simțea de departe caierele netoarse și fetele nu aveau scăpare. În timpuri mai vechi, oamenii se închideau în case și ungeau cadrul ușii cu usturoi, dar Joimărița tot venea la fereastră și întreba: „Câții, câții/ Tors-ai câlții/ Câlții dacă n-ai torcat/ Mânile ți le-am tocat.” Fata casei răspundea: „- Tors, cucoană, tors!” [8]. Figură stranie, această Joimăriță pare desprinsă din basmele populare, împărtășind cruzimea zmeilor și zmeoaicelor. Tot joia, de data aceasta la biserică, la denie, femeile înnodau de douăsprezece ori un „căpețel” de sfoară, la cele douăsprezece îngenuncheri în fața fiecărei evanghelii. Sfoara cu noduri era prinsă apoi la brâul copiilor bolnavi de friguri sau al femeilor care nășteau greu [9], într-un amestec de religie și superstiție. Vinerea, numită și vinerea seacă, nu se punea nicio sămânță în pământ, fiind ziua în care a fost răstignit Iisus. Copiii porneau în stoluri peste câmpii, ca să adune flori din care făceau buchete pe care le duceau la biserică [10].

sursa: Realitatea ilustrată, 1933

Prins, în zbaterile sale, între modernitate și tradiție, Bucureștiul era așadar deopotrivă derutant și cuceritor prin contrastele sale șocante. Pornind de la comunele din jur, trecând prin mahalale și ajungând la block-hausuri, Paștele era un amalgam de superstiții, obiceiuri religioase, ouă încondeiate și iepurași, împrumutați pe filieră americană. Acest fapt e vizibil și în presa vremii, unde paginile despre practicile religioase, tradiții strămoșești și vedete de Hollywood fotografiate seducător alături de iepuri albi se juxtapun fără să se anuleze.

sursa: Ilustrațiunea română, 1936
Surse bibliografice

[1] Felix Aderca, „Adevărata înviere”, Realitatea ilustrată, 1933.

[2] Norim, „Pregătiri”, Realitatea ilustrată, 1933.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] „Obiceiuri și credințe de Paști”, Ilustrațiunea română, 12 aprilie 1933.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

Menu