Ștrandurile capitalei (2) – Obor și Bragadiru

de Andreea Apostu | 24.06.2019

Un ghid al Bucureștiului din 1935 ne arată cu exactitate care era situația ștrandurilor din capitală în acel an. Ștrandul Kiseleff, inaugurat în 1929, și bazinul cu valuri artificiale de la Lido, ambele amenajate modern și fără complexe legate de scăldatul laolaltă al celor două sexe, schimbaseră substanțial modul de viață al bucureștenilor. Însuși Petru Comarnescu notează în jurnalul său că a înotat în bazinul de la Kiseleff alături de Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Mihail Sebastian[1]. Mersul la ștrand devenise o modă, la fel ca mersul la cinematograf.
Deși nu erau la fel de ușor de construit și echipat ca sălile de cinema (peste 50 în oraș la acea dată), numărul ștrandurilor va crește constant în doua jumătate a anilor ’30. În ghidul nostru din 1935, pe lângă cele două bazine ultra-moderne, mai figurează vechiul ștrand Tirul, de pe str. Apolodor, nr. 2, pe care l-am pomenit în articolul nostru anterior. Înainte să apară cele de la Kiseleff și de la Lido, aici se îmbăiau bucureștenii, pe rând, în funcție de sex: femeile de la 10 la 12, iar după aceea bărbații, ca să nu fie ultragiată moralitatea rigidă a vremii. Apare, de asemenea, și un bazin construit de Primăria sectorului III Albastru, pe bulevardul Maria, „la rond”[2]. Acesta este pomenit într-un articol de Alex F. Mihail din Realitatea ilustrată: „În Bulevardul Maria, la rond, e un teren vast, cu plajă de nisip, adus de la mare, cu trei bazine. Ultimul, în construcţie, va fi gata peste câteva zile. Acesta va avea şapte sute de metri pătraţi suprafaţă şi doi până la trei metri adâncime, fiind destinat pentru înnotători. Bazinul special al copiilor are numai 50 cm-110 cm adâncime. Apa se schimbă zilnic la toate bazinele. Mai sunt nu ştiu câte duşuri, apoi aparate de gimnastică, minge, foot-ball… Mai stau la dispoziţie mese cu umbrele, scaune, bănci, cântar, bufet. Ştrandul are o uzină proprie, pentru lumină.

Există un vestiar, foarte bine organizat, unde ar putea depune hainele şase mii de persoane. Vizitatorul se dezbracă într’o cabină şi apoi predă hainele la garderobă printr-o ferestruică, ce e practicată la spatele cabinei. Sunt numeroase asemenea cabine, pentru desbrăcat. O secţie special a vestiarului este destinată pentru doamne. Să mai menţionăm, că de jur împrejur s’au plantat pomi… Intrarea este 5 lei pentru copii şi 10 lei pentru adulţi. Pentru cinci lei se poate închiria un costum de baie.”[3]
Desigur, nu avea jazz, dans și două restaurante, ca ștrandul Kiseleff, dar pare să fi fost la rândul său amenajat

sursa: Ilustrațiunea română, 29 iulie 1936.

modern pentru ca oamenii să se poată bucura nu doar de apă și soare, ci și de băuturi, mâncare, gimnastică și puțin fotbal. Pe lângă acestea trei mai apar, între 1935 și 1937, 2 ștranduri: unul la Obor, lângă Gara de Est, numită și Gara Obor, și unul lângă Cotroceni, la baza dealului pe care se află în prezent clădirea Ministerului Apărării. Despre ștrandul Obor am găsit un simpatic articol cu trei momente comice, caragialești, în numărul din 29 iulie 1936 al Ilustrațiunii române. Primul dintre ele evoluează în jurul unui bătrânel de 60 de ani, care se simte jenat în costumul său de baie pe ștrandul plin ochi de lume și mai ales de tineret. Adolescenții puși pe șotii l-au observat imediat și s-au strâns curioși în jurul lui, atrași mai ales de boneta albă, neobișnuită, pe care acesta o purta, și de pantalonii de baie foarte, foarte largi: „Indiscreția tineretului care îl înconjurase în chip spontan o justifica însă boneta de panama albă, pe care o purta, aproape cochet, ca o școlăriță de curs superior… Dela pântece până jos, acoperind în întregime rotula genunchilor,… curgeau, floanti, chiloții largi, din ce în ce mai largi…”[4] Autorul articolului surprinde perfect conflictul, sau mai bine zis distanța considerabilă dintre generații. Bătrânul a rămas fidel modei de pe vremea sa, pe când pentru tinerii de la bazin, ceea ce în urmă cu 10 sau 20 de ani ar fi părut de neînchipuit, era acum perfect normal, de pildă, chiloții de baie scurți, atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Ridicolă și de neînchipuit devenise pudibonderia trecutului.

Băieții făceau de asemenea între ei glume care ne sunt familiare și astăzi, în ciuda trecerii timpului. Dacă mergeai cu grupul și nu voiai să intri în apă, erai aruncat automat de ceilalți în apă, chiar dacă nu știai să înoți:
În partea cealaltă se petrecea o glumă aproape stranie. Câţiva înotători, cu structuri atletice, abia ieşiti din bazin, se salutau sgomotos unul pe un altul, tot atât de tânăr, cu muşchii tot atât de articulaţi…
– Servus, Dane… Ia arată-ne ce poţi…
– Habar n-am să înot.
– Lasă „bancurile” astea, pentru alţii care au timp să asculte…
– Serios, mă, pe cuvânt…
– Îi e frică de apă! Vrei să ştii cum e apa? Apa e… umedă… Pe el!
Ridicat din toate părţile, acel care răspundea la numele de Dan, a fost învârtit mai întâi în aer, cu o întreagă ceremonie, după aceia, brusc, sec şi fără multe formalităţi, asvârlit în apă, ca un bolovan… Un moment apa l-a readus la suprafaţă:
– Ajutor, mă, nu ştiu…
– Banc!… Se întoarseră ceilalţi plictisiţi.
L-au scos dinăuntru destul de târziu, atunci când bietul Dan, sătul de apă, nici nu mai putea să-şi blesteme „prietenii”…
– Lasă, Dane, că aşa înveţi… Era păcat de tine…”[5]

Nu am reușit să găsim data exactă a inaugurării ștrandului Bragadiru, însă am găsit o descriere a zonei în care se afla, făcută de Profira Sadoveanu în volumul de reportaje din 1936-1937 Stele și luceferi: „Strada Izvor scobora la vale, între zidurile de piatră ale Stadionului Sportiv și poarta măreață a Ștrandului Bragadiru. Spre acel capăt de București, casele sunt mai rare, ca la bariere de târguri, mai mici și mai umile, cu câte-un maidan bătătorit de picioarele copiilor și invadat de buruiene și câte-un gard știrb de scânduri – așa cum se văd la țară ori în orășelele de provincie.”[6]
Astăzi poate părea ciudat, dar zona Izvor era în perioada interbelică una dintre marginile capitalei, în care spațiul urban se topea pe nesimțite în peisaje rurale. Datorită acestui fragment, putem situa construcția și deschiderea ștrandului Bragadiru între anul 1935 (anul apariției Ghidului pomenit la începutul articolului) și 1937. Din fericire, dacă sursele textuale sunt sărace în mențiuni, cele fotografice sunt de-a dreptul spectaculoase, mulțumită lui Willy Pragher, unul dintre fotografii care a documentat cel mai bine perioada interbelică și cea a războiului. Astfel, în arhiva de la Freiburg regăsim fotografiile de mai jos, care ne pot da o idee despre cum arăta ștrandul, cu terasele sale acoperite cu iarbă și pline de șezlonguri și bănci. Exista de asemenea și un bufet-restaurant, situat în partea de sus a complexului, în dreapta teraselor, oferindu-le clienților o panoramă a ștrandului și a trambulinei sale impresionante.

Surse bibliografice
[1] Petru Comarnescu, Jurnal. 1931-1937, editura Institutul European, București, 1994, p. 50.
[2] Al. Bădăuță, Al. Cicio-Pop, Dr. Z. Nemeth, Ghidul Bucureștilor, editura Ghidul României, București, 1935, p. 32.
[3] Alex F. Mihail, „București, oraș de vilegiatură”, Realitatea ilustrată, 3 martie 1933.
[4] „Aspecte: Ștrandul Obor”, Ilustrațiunea română, 29 iulie 1936.
[5] Ibidem.
[6] Profira Sadoveanu, Stele și luceferi, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 113.
foto cover: Willy Pragher
Menu