În Bucureștiul interbelic întâlneai voci pătrunzatoare nu doar la radio, la teatru sau la operă, ci și ziua în amiaza mare pe stradă. Erau voci viguroase și aspre, care te trezeau din somn, din toropeală și, cel mai probabil, chiar din morți. Nu era un simplu strigăt, ci un fel de chemare cântată – chemarea vânzătorilor ambulanți originari din Oltenia și numiți, generic, de bucureșteni, „olteni”.
Dacă erai muncitor la fabrică, mic negustor sau calfă, nici nu-ți trebuia ceas deșteptător. Olteanul apărea invariabil, în zori de zi, la aceeași oră, cu glasul lui răsunător: „Dimineaţa mai ales, când oraşul abia începe să se trezească, şi la amiază, când aţipeşte, strigătul olteanului s’aude pătrunzător şi viguros, te trezeşte pe jumătate şi te’ntoarce pe partea aialaltă, iar te trezeşte şi iar te’ntoarce, până când te scoală :
– Măi, al dracului… Ce voce ! Ce-a fost, dragă ? întrebi năucit.
– Nimic… Ce să fie ? !… Olteanul…
– Fir-ar-al dracului să fie… Mai mare spaima… Cel puţin spune servitoarei să cumpere nişte crap, astăzi…”[1]
sursa: Iosif Berman – Olteni cu cobilițe
Spectacolul era cu totul neobișnuit pentru străini și chiar principesa Maria, viitoarea regină, a tresărit multă vreme după venirea în țară la auzul strigătelor vesele ale vânzătorilor ambulanți. Faptul apare menționat într-un articol din Realitatea ilustrată, publicat în 1937. Se pare că într-o zi principesa a auzit un oltean strigând din toți rărunchii „Varneviști! Varneviști!”. Intrigată, ar fi întrebat ce produs misterios vinde respectivul și a aflat astfel că era vorba despre cârnăciori cu hrean. Denumirea bizară venea de la sintagma nemțească Warme Würste, ce însemna cârnaţi calzi, una din gustările preferate ale muncitorilor de la nou apărutele fabrici din oraș, pentru că erau ieftini ca braga și extrem de gustoși: „Pe vremea aceea, pentru o monedă de zece bani, lucrătorul bucureştean, care se ducea în zori de zi la fabrică, putea să-şi cumpere o pereche de cârnăciori calzi, cu hrean, pe care-i mânca apoi cu mare poftă, cumpărându-şi de “cinci parale” pâine.”[2]
Dar oltenii nu surprindeau doar din punct de vedere sonor, ci și estetic, fiind o apariție inedită și pitorească pe străzile capitalei, cel puțin în anii dintre cele două războaie, când modernitatea începuse să ia cu asalt Bucureștii. Îmbrăcat în costum popular din pânză albă, curată, olteanul purta pe umeri o cobiliță, cu câte un coș încărcat de o parte și de alta. Vindea de toate: fructe, legume, ierburi aromate (pătrunjel, mărar, leuștean etc.), păsări vii și moarte, miei, pește… Din „Dicționaru limbii românești” realizat de bizarul August Scriban în 1939, aflăm că aceștia comercializau chiar și săpun, petrol sau cărbuni: „olteán, -eáncă s., pl. enĭ, ence. Locuitor din Oltenia. S. m. Precupeț ambulant care vinde legume, fructe, carne, pește, săpun, cărbunĭ, petrol ș. a. (originar, de ordinar, din Oltenia).” [3]
sursa: Willy Pragher, 1932 – Oltean cu păsări vii lângă Halele Centrale
Fiecare aliment avea propria formulă textuală și uneori chiar propria linie melodică, mai chiuită, mai doinită sau repezită:
-Cărb’, cărb’, cărb’! …
Strigă pătrunzător şi repezit, strigă cântat sau monoton. Uneori, strigătul este ca un chiuit, alteori scârţâie, alteori se aude dedeparte, ca o doină. După felul omului şi după felul marfei. Cărbunii, bunăoară, îi strigă cu o silabă scurtă, retezată, seacă, fără ecou. Zarzavaturile, – ca pe nişte versuri spuse repede, cu opriri mai prelungi şi cântate la refrenuri. Peştele, îl strigă pe nerăsuflate :
– Peşte-peşte-peşte-peştee ! …
Iar când numeşte varietăţile, începe cu şalăul, continuă cu somn şi cu nisetru, – şi deodată :
-Crrrrapuuu ! …
Se înoadă în cuvânt, îl răsuceşte, îl zbârnâie, îl sfredeleşte şi-l asvârle de parcă-l vezi, de parcă vezi cuvântul, de parcă vezi crapul înotând într’o dungă prin aer, pătrunzând în bucătărie, sfârâind în cratiţă …
– Fructele se strigă, deobicei, monoton:
-Cireşi, cireşi, cireşi, cireşeleee !…
Coșurile scârțâie pe cobiliță, omul gâfâie sub căldură, odihnește din când în când, își șterge sudoarea și strigă…”[4]
În numărul Realității ilustrate deja menționat, Alex F. Mihail ne prezintă chiar câteva dintre strigătele oltenilor puse pe note muzicale… Iată liniile melodice folosite de 2 dintre ei, ce vindeau carne de miel:
sursa: Realitatea ilustrată, 22 iunie 1933
Și inflexiunile vocii folosite de un al treilea, care vindea ficăței de vită:
sursa: Realitatea ilustrată, 22 iunie 1933
Aceștia nu erau aprigi doar când își făceau publicitate, ci și când se tocmeau. Umbla vorba chiar că mulți „încarcă” nota de plată, păcălindu-și clienții. De obicei, fiecare oltean își avea străzile lui clar delimitate și o clientelă stabilă, pe care o clasifica în diverse categorii. Una e sâcâitoare și pusă pe harță, alta cumpără ce îi dă el și nu se tocmește, o a treia face un scandal monstruos de fiecare dată, iar a patra nu-și plătește mărfurile luate pe datorie la timp:
-De ce m-ai încărcat, mă oltene?!…
-Nu v-am încărcat, coniță.
-Ba m-ai încărcat, mă.
-Să fie al dracului care v-a încărcat, cu ăl de l-a făcut… Dacă nu…
-Dacă nu, – ce?
-Dacă nu, – ăl care minte!
-Nu ți-e rușine, mă?! Eu nu-ți dau un ban mai mult.
-Bine, coniță… Dar nici eu nu vă mai servesc…
-Ce, mă, ești nebun?!
-Nu sunt nebun… Da dece să mă-nșelați?
-Păi atât a fost mă… C-am însemnat.
-Ba, atât a fost… Am însemnat și eu… Și am însemnat bine… Că vă cunosc.
-Fire-al dracului să fii… de oltean hoț… Na, mă, cât zici tu… Și să-mi aduci marfă ca lumea…
-Cucoana râde. Râde de necaz. Olteanul râde și el. Tot de necaz. „Auzi, să mă frece pe mine atâta, pentru 5 lei, dupăce îi dau pe datorie, d-astă primăvară!”
-La casele boierești, – stăpâna nu se vede. Olteanul îi vinde servitoarei, care alege și plătește. Dupăce se cunosc bine, încarcă nota amândoi: olteanul încarcă nota servitoarei, – servitoarea nota coniței.”[5]
Deși pitorești, strigătele asurzitoare ale oltenilor, alături de înmulțirea tramvaielor și automobilelor, dotate cu claxon, i-au adus pe bucureșteni la disperare. Nivelul zgomotului crescuse simțitor în doar câțiva ani, de la sfârșitul anilor la 20 până la mijlocul anilor 30. Conform Ilustrațiunii române, disconfortul sonor de la intersecția dintre bulevardul Brătianu și C.A. Rosetti era atât de mare, încât dacă 2 oameni aflați la 2 metri depărtare ar fi strigat unul la altul, nu s-ar fi auzit[6]. Ne întrebăm ce ar spune astăzi interbelicii despre capitala noastră gălăgioasă.
Din acest motiv, începând cu 1936, Primăria și Poliția capitalei iau măsuri pentru a reduce numărul mare de vânzători ambulanți care își strigau tare marfa pe străzi și trăgeau trecătorii de mânecă. Conform Ilustrațiunii române, aceștia urmăreau chiar interzicerea oltenilor: „Nemulțumite numai cu atât, autoritățile vor dispariția oltenilor. Pe lângă, coloritul poetic pe care-l împrumutau străzii acești sârguitori și deștepți fii ai Olteniei, se pune și o problemă socială. Dacă le lei acest cinstit mijloc de trai, ce au să mănânce acești oameni?”[7] Decizia finală, luată anul următor, în august 1937, nu viza însă existența în sine a oltenilor, ci gălăgia pe care aceștia o făceau pe străzi, interzicerea strigătelor fiind însoțită și de cea a claxoanelor în anumite zone ale orașului: „Zilele acestea primăria, de comun acord cu serviciul circulației, va semna o decizie, interzicând oltenilor ambulanți să-și strige marfa pe străzi.”[8]
sursa: Ilustrațiunea română, 1 septembrie 1937 – Olteanul și agentul de circulație menit să păstreze liniștea publică.
Efectele ordonanței date de poliție nu s-au lăsat așteptate, iar Ilustrațiunea română notează șocul avut de un locuitor al orașului la auzul… liniștii: ”Într-o bună dimineață m-am trezit cu o surpriză, pe care nu mi-o puteam explica. Se părea că odaia mea nu mai e aceeași, că s’a schimbat ceva în atmosferă, că, peste noapte, imobilul meu.. se mutase. Unul din elementele principale ale vieții mele dispăruse. Era liniște. O liniște atât de deplină, încât m’am speriat. Am avut impresia unui cataclism. Nu se mai auzeau nici claxoanele, nici trompetele, nici strigătele.
Am crezut într-o catastrofă.
Am sărit înspăimântat din pat, am privit în stradă. Nu, slavă Domnului, nu se întâmplase nimic. Mașinile și tramvaiele circulau ca de obiceiu, oamenii alergau grăbiți spre slujbe, oltenii duceau pe cobilițe coșurile încărcate cu zarzavaturi. Numai că totul se petrecea ca într-un… film mut. Automobilele lunecau lin pe cauciucuri, se opreau, porneau, fără să facă uz de claxon, oltenii își recomandau marfa cu gesturi elocvente, dar fără glas. Explicația misterului am avut-o abia mai târziu: în ziua aceea intrase în vigoare ordonanța șefului serviciului circulației, care interzicea claxonul, țipetele oltenilor, megafoanele și tot acel ansamblu de zgomote, care transformă anumite centre ale Capitalei într-un adevărat iad.”[9]
Vă lăsăm, mai jos, cu poate singura secvență filmată cu oltenii și cobilițele lor, dintr-un material de propagandă despre București, realizat în perioada interbelică, când vremea acestor comercianți era deja pe cale să apună:
sursa: HuntleyFilmArchives