La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, bucureștenii descoperă cu entuziasm comunicarea la distanță prin unde sonore. În căminele lor își face apariția, în jurul anului 1890, o stranie invenție: telefonul. Fapt remarcabil, dacă ne gândim că primul telefon practic a fost patentat de Graham Alexander Bell în Statele Unite în 1876. Doar 2 decenii mai târziu noua invenție apare așadar în capitală și se extinde cu repeziciune, astfel încât în 1898 existau deja 700 de abonați[1]. În perioada interbelică numărul crește și mai mult, iar P.T.T. introduce o serie de tarife fixe: 500 de lei pentru instalarea unui post telefonic permanent și 300 de lei pentru instalarea unuia suplimentar, 1 leu pentru 3 minute, iar în timpul nopții, între orele 21 și 8, bucureșteanul plătea 2 lei pentru 3 minute. Apelurile către medic, salvare și pompieri erau gratuite, iar între orele 12 și 16 existau reduceri pentru ziare, agenții publicitare, corespondență de presă[2].
Existau de asemenea abonamente: în 1921, pentru telefonul de acasă plăteai 600 de lei pe an, pentru cel de la birouri 1000 de lei, iar pentru cluburi 1500 de lei. Din cauza creșterii constante a numărului de abonați și a dificultăților aduse de criza economică, statul concesionează în 1930 serviciul telefonic Societății Anonime de Telefoane. În 1937, abonamentele variază în funcție de numărul de convorbiri: „…se plătesc 750 de lei pe lună pentru 210 convorbiri, o medie de șapte convorbiri pe zi, așadar, sau 850 pentru 320 de convorbiri. «Abonații comercianți» plătesc 1000 de lei.”[3]
Un articol publicat în Realitatea ilustrată în 1936 susținea că în Palatul Telefoanelor se înregistrau zilnic 500-550.000 de apeluri între locuitorii capitalei și multe altele cu localitățile din provincie. Într-un an numărul ajungea la 180 de milioane, iar în fiecare minut aveau loc 381 de convorbiri.
Telefonul se dovedea util și pentru comenzi și livrarea produselor acasă. sursa: Furnica, iulie 1916.
Ai zice că e exagerat, că bucureștenii păreau să vorbească non-stop la telefon, dar lucrurile erau cât se poate de reale. Au fost consemnate și de Ioana Pârvulescu: telefonul devenise, pentru bucureștenii interbelici, o pasiune. La jumătatea anilor ’30, el devenise atât de indispensabil pentru burghezia bucureșteană, încât chiar și câteva zile fără dânsul puteau deveni o tragedie: „Bucureștenii s-au obișnuit să-și telefoneze, începând din zori și până seara târziu. Lovinescu ține în mână, prin receptor, toată lumea literară a Sburătorului, Camil Petrescu îl trezește pe Sebastian din somn, cu soneria din aparatul negru, ca să-i comunice ultima lui descoperire, atunci când i se strică telefonul Sebastian se simte pierdut, în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu personajele slabe își iau în ajutor tăria telefonului, care ascunde fața și fotografiază vocea, revistele își tipăresc pe prima pagină numărul la care se poate «chema» la redacție și numai Bacovia se lipsește cu totul, dintre scriitori, de beneficiile și neplăcerile noii invenții”[4].
La început, conexiunea nu se făcea automat, ci prin intermediul unei centraliste, iar stabilirea legăturii cu numărul dorit de apelant putea deveni uneori o adevărată aventură, similară cu începutul piesei lui Ion Manu, „Amatorul dramatic”, citat de Ioana Pârvulescu în volumul său „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”:
„- Alo!… Alo!… Dați-mi, vă rog, 19/35. – Poftiți 18/42… – Nu, domnișoară…: nouă-spre… alo! Nu opt-spre-zece!… Nouă-sprez… Alo! Alo! – Da. – 19/35? – Nu, Domnule! Ce număr ați cerut? Aici e 40/15. – Eu am cerut Teatrul Național! – Aici e compania de gaz. – Pardon! – Nu face nimic.
După un ceas:
Alo! Centrala!
După o jumătate de ceas:
Alo! Ce doriți:
Domnișoară, vă rog… dați-mi: nouă-spre-zece pe treizeci și cinci. Alo!… Alo… Teatrul Național: – Nu. Fabrica de gheață artificială. – Pardon… e greșeală. – O fi… Ascute-ți creionul mai bine, că nu scrie.
Pauză lungă…
Alo…! Alo…! 35/19… Alo! – Cine-i acolo? – 19/35 Teatrul Național… Regisoratul… – Bogdaproste! – Cum? – Nimic, ziceam că… în fine… Vă rog fiți așa de…
Se închide aparatul.
-Alo! Alo!… – Da. – Teatrul Național? – Nu, Centrala. Doriți Teatrul Național?”[5]
Desen umoristic cu o posibilă explicație a blocării liniilor. sursa: Furnica, 15 mai 1905.
Pe 11 martie 1928, situația din București devine chiar mai gravă decât cea caricaturizată în piesa de teatru: „De trei săptămâni aproape, un mare număr de telefoane nu mai sună la apel. E o răzbunare a Domnișoarelor telefoniste, acuzate zilnic de presă că răspundeau cu greutate. Telefonul nu mai răspunde defel și abonații se căiesc amar de vremurile bune, de pân’ acu 20 de zile, când, cel mai devreme după un sfert de oră, glasul dulce din necunoscut se ivea în auz, ca o consimțire cerească: Alo! da! ”[6]
Pentru a reduce haosul și deficiențele sistemului, Societatea Anonimă de Telefoane începe automatizarea centralelor în 1932. Cea dintâi centrală automată este inaugurată la Ploiești pe 16 aprilie 1932, fiind urmată de cele de la București (24 aprilie 1933), Sinaia ( 17 iunie 1934) și Iași (20 decembrie 1936). Până la finalul anului 1937 sunt automatizate centralele din Arad (23 aprilie), Cluj (mai) Brăila, Galați, Craiova, iar în 1938 sunt modernizate și cele din Oradea, Timișoara, Constanța, Chișinău și Cernăuți[7]. Pentru a încuraja folosirea telefonului, Societatea amplasează în incinta Palatului Telefoanelor din București cabine publice pentru uzul celor ce nu dețin un astfel de instrument acasă sau care, presați de timp, trebuie să dea urgent un telefon în timp ce se află cu treburi prin oraș.
Telefonul și radioul erau cele două cutii magice care legau casa bucureșteanuli de lume – el nu mai putea fi, astfel, complet singur. Erau, totodată, cele două obiecte-mașini indispensabile în locuința oricărui orășean cu ceva stare, care, la fel ca aparatele de mai târziu, îl legau de ele și-i dădeau dependență: „Camerele de locuit sînt locuite de mașini. Cutia cu butoane și becuri este mașina de făcut muzică, telefonul negru de ebonită este mașina de făcut voci. Toate au invadat intimitatea omului, s-au infiltrat în sufletul lui, distrăgându-i atenția și legându-l pentru totdeauna de ele.”[8]