Cafenele bucureștene (2) Corso

de Andreea Apostu | 22.10.2019

Cum intrai în cafeneaua Corso, te topea mirosul de cafea Mocca, rom, cornuri și brânzeturi fine aduse de la Fruch et Meurice, firmă cunoscută în epocă [1]. Te așezai frumos într-o lojă cu vedere spre Ateneu și ospătarii îți aduceau la masă toate revistele Europei, așteptând apoi să-ți ia comanda. Plutea în acest local un aer vienez delicat, importat de patronul Finkelstein cu ajutorul lui Aloisus, ospătarul-șef, care fusese pe timpuri „ober” la o cafenea de pe bulevardul Ringstrasse din Viena [2]. După Primul Război Mondial, pe când bântuiau sărăcia și gripa spaniolă, Aloisus ajunsese să vândă cărți poștale în capitala fostului imperiu. Așa l-a descoperit Finkelstein și, deși era în vârstă, l-a cooptat la București, ca să-i ridice afacerea la nivelul cafenelei de pe Ring [3].

sursa: Reclamă din “Le Guide de Bucarest et ses environs”, anii ’30.

Mobilat în stil vienez, Corso avea forma unui patrulater perfect și se afla în aceeași clădire cu Jockey Club-ul Român, vizavi de Palatul Regal. Mesele erau încadrate de loje tapisate cu catifea vișinie și se succedau sub un tavan spectaculos, „înstelat” cu lămpi de Murano. Un șir de ferestre largi dădea spre Palat, iar un altul spre Grădina Ateneului.

În punctul de întâlnire al celor doi pereți se afla intrarea, o ușă rulantă, prin care pătrundeai în culoarul circular care separa mesele aflate de-a lungul pereților de cele situate în mijlocul încăperii. În capăt de tot se zăreau trei uși: una ducea la toaletele de la subsol, una la bucătărie și cea din mijloc la sala mare de jocuri de la etaj, cu mese de biliard clasic și biliard american, dar și cu mese obișnuite, unde se jucau șah și table [4].

Aici urca Gh. Jurgea-Negrilești după prânzul luat la parter și aici l-a cunoscut pe poetul avangardist Ion Vinea, autorul „Manifestului activist către tinerime” (care începea vituperant prin „Jos Arta, căci s-a prostituat!”), pe care l-a invitat, fără să zâmbească, să-i fie adversar la șah. Cum detesta zâmbetele false, de circumstanță, Vinea i-a acceptat propunerea. Foarte rezervat, calm, aproape senioral, era o figură diferită de publicul de obicei zgomotos al cafenelelor. Întrebat dacă dorește o cafea, acesta a răspuns rece că o poate comanda și singur, cerând apoi pentru amândoi câte „un filtru” din melanjul special al „baronului” (cum i se mai spunea lui Finkelstein), un amestec de cafea Marang-agib, cu bob uriaș, și Ceylon, la care nu avea acces orice client. Jurgea-Negrilești mărturisește că doar la Cairo sau la Monte-Carlo mai gustase ceva asemănător [5].

La Corso se strângeau și actorii, de pildă cunoscuta Leni Caler, iubită deopotrivă de Camil Petrescu și Mihail Sebastian, dar și Criterioniștii, seara, după ce se încheiau conferințele ținute în sediul actualei Biblioteci Centrale Universitare (corpul dinspre Calea Victoriei): „Pentru membrii „Criterionului”, simpozionul nu se încheia în sala „Fundaţiei”. Ne adunam toţi la cafeneaua „Corso”, unde ocupam un colţ intreg, la etaj, şi continuam discuţia până după miezul nopţii. De obicei, Dan Botta, care participa foarte rar la simpozioane, îşi exprima succint, dar necruţător impresiile, nu uita niciodată să ne amintească răspunderea pe care o aveam faţă de public. Pentru el, asta însemna în primul rând datoria de a ridica publicul, nu până la noi, ci dincolo de noi, până la idealurile noastre. Dan Botta credea că „Criterion” poate efectua, în minţile celor mai inteligenţi dintre ascultători, o operaţie de anamnesis platoniciană. Asistând la simpozioanele noastre, unde erau prezentate şi dezbătute atâtea puncte de vedere, publicul asista de fapt la un nou tip de dialog socratic. Scopul pe care-l urmăream nu era numai informaţia, ci, în primul rând „trezirea” auditorilor, confruntarea lor cu ideile şi, în cele din urmă, modificarea modului lor de de a fi în lume.” [6]

Corso era vizitat ceva mai rar de Petru Comarnescu și Mircea Eliade, care citeau și scriau aproape neîntrerupt și nu aveau cultul cafenelei. Reticența celui din urmă față de atmosfera agitată și mereu plină de vociferări a cafenelelor literare era proverbială, astfel încât, de fiecare dată când se întâlnea cu Mircea Damian acesta îl întreba de ce nu intră și el în rândul scriitorilor normali: „«De ce nu vii, domnule, la cafenea, să te mai deştepţi puţin?» Îi răspundeam că mă duceam din când în când la «Corso», serile sau chiar noaptea târziu. «Nopţile le petrecem la cârciumă», m-a lămurit Mircea Damian. «Ce Dumnezeu, până la vârsta dumitale nici măcar asta n-ai învăţat?»”[7]. Faptul că nu mergea în timpul zilei la Corso nu l-a împiedicat pe Eliade să o imortalizeze în romanul său „Întoarcerea din Rai”, unde prietenii lui Pavel Anicet stăteau până noaptea târziu la cafenea, la fel ca membrii Criterion, ca să discute subiecte dintre cele mai complicate.

sursa: „Realitatea ilustrată”, 6 noiembrie 1935 – Vara existau mese și în fața cafenelei. Fotografie rară cu cafeneaua Corso.

Tot inspirat de Occident, de data asta de lanțul de baruri de lux Ciro’s, răspândite în orașe precum Monte-Carlo, Biarritz și Cannes, „baronul”, a deschis lângă cafenea localul Corsoleto, cu intrare din strada Franklin. Acesta avea aspectul unui vagon-restaurant, iar când pășeai înăuntru te simțeai ca în Orient-Express, datorită decorului bogat și elegant. La bar, în partea dreaptă, veghea sau se prefăcea că nu te vede Lopez, rivalul lui Aurică de la Athenee Palace [8]. Aici petrecea mai ales protipendada. Când intrai de pildă seara, pe la ora 11, „buchetul de dudui” cochete te amețea. În anii ’30, Bucureștiul era cunoscut în Europa pentru frumusețea femeilor sale – „tot ce dolarul putea obține mai bun”, după cum se exprimase, malițios, un american ce investise în câmpul petrolifer de la Moreni. Domnii se urcau uneori, după un baccardi „scuturat” de Lopez, la volan, ca să defileze în mașinile scumpe alături de iubite sau amante [9]. Femeia era de cele mai multe ori considerată o pradă și un trofeu, menite să stârnească invidia celorlalte prezențe masculine.

La Corso se întâlneau și foloseau vorbe grele și opozanții regimului carlist, ceea ce provoca furia regelui Carol al II-lea, aflat vizavi, în noul său Palat. În fiecare dimineață, Ernest Urdăreanu, membru de vază al camarilei regale, îi dădea raportul privind „gura cafenelei” – ce se zicea la Corso, mai ales de către simpatizanții stângii. Urechile Siguranței erau agere și strângeau toate declarațiile ostile regimului [10]. Se spune că dărâmarea clădirii în care se afla cafeneaua nu a avut doar rațiuni urbanistice – sistematizarea Pieței Palatului, ci și politice [11]. Demolată în 1939, cafeneaua Corso nu a mai renăscut în peisajul tumultuos al războiului și al prefacerilor postbelice.

Surse bibliografice
[1] Gh. Jurgea-Negrilești, „Troica amintirilor. Sub patru regi”, Polirom, Iași, 2007.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Vlaicu Bârna, „Între Capșa și Corso”, Polirom, Iași, 2014.
[5] Gh. Jurgea-Negrilesti, op.cit.
[6] Mircea Eliade, „Memorii”, Humanitas, Bucuresti, 1999.
[7] Ibidem.
[8] Gh. Jurgea-Negrilesti, op.cit.
[9] Ibidem. 
[10] Ibidem.
[11] Ibidem. Vezi și Nicolae Carandino, „De la o zi la alta: memorii”, Cartea Românească, București, 1973 și Ioan Lăcustă, „Cenzura veghează: 1937-1939”, Curtea Veche, București, 2007.
Menu