Cea dintâi cafenea literară de renume a Bucureștiului a fost cafeneaua Kübler, înființată la parterul Hotelului Imperial, clădire construită în 1880 după planurile arhitectului Anton Onderka [1]. Aceasta era situată în stânga Palatului Regal, cu o fațadă în „L” ce dădea deopotrivă spre Calea Victoriei și strada Imperială, mică arteră paralelă cu Știrbei Vodă. Ea a fost ștearsă de pe harta orașului în 1935, când a început construirea noii reședințe monarhice, mult mai vastă decât cea anterioară [2].
sursa: ouatib.blogspot.com – Cafeneaua Kübler și Hotelul Imperial, carte poștală.
Patronul cafenelei era un anume papa Kübler, originar din Heidelberg, care se străduia să-i atragă și să-i fidelizeze pe scriitori, de multe ori spre nemulțumirea chelnerilor care nu primeau bacșiș. Scriitorii erau, desigur, ființe boeme cu buzunare ușoare, dar Kübler îi îndrăgea pentru că făcuse și el pe intelectualul pe vremuri la Heidelberg și pentru că mânuitorii de condei aduceau rapid faimă locului [3]. Spectacolul certurilor, discuțiilor literare, glumelor și înjurăturilor atrăgea clienții obișnuiți, fiind mai antrenant chiar decât piesele de pe scena Teatrului Național.
Iată cum erau descriși „intelectualii de cafenea” de către Ion Minulescu în „Corigent la limba română” și discuțiile lor interminabile: „În genere, intelectualii sunt oameni care nu se ocupă cu nimic. Discută numai ce au făcut alții, și atâta tot. De obicei, discuțiile astea țin de dimineață până seara, se întind ca pecinginea de la o masă la alta și câteodată continuă chiar zile întregi, fără nici un rezultat propriu-zis. Verdictul judecății lor este mai totdeauna negativ. Intelectualii nu admit niciodată nimic din ce se face în afară de cafenea. Intelectualii români, mai ales, sunt foarte exigenți. La Paris, ca și la București, de îndată ce se strâng doi-trei în jurul unei mese, se și constituie într-un fel de curte supremă, care condamnă fără milă aproape întreaga activitate omenească. Noroc, însă, că omnipotența lor nu merge decât până la pedeapsa cu moarte. Altminteri, populația planetei noastre ar fi diminuată în mod simțitor. N-ar mai rămâne pe lume decât intelectualii de la cafenea.” [4]
Cafeneaua a fost frecventată de Eminescu și Caragiale, Slavici și Vlahuță, Emil Gârleanu și Șt. O. Iosif, Lovinescu, Eftimiu și Minulescu. Dar înainte de toate, Kübler a fost un pol al simbolismului literar românesc – aici a fost luată decizia înființării revistei „Literatorul” de către Alexandru Macedonski și tot aici aveau loc întâlnirile cenaclului cu același nume, care sfida gruparea tradiționalistă de la „Sămănătorul”, la care participau frecvent scriitori precum Al. Bogdan-Pitești, Ștefan Petică, I. C. Săvescu, M. Demetriad, Al. Obedenaru, D. Karnabatt, dar și artiști plastici ca, de pildă, Ștefan Luchian [5].
sursa: https://www.wikiwand.com – Coperta revistei „Pagini literare”, numărul din 9 ianuarie 1900, prezentând un desen umoristic cu membrii Literatorului la cafeneaua Kübler.
Client al „cafeului” Kübler (termen folosit în epocă și împrumutat direct din franțuzescul „café”, însemnând deopotrivă „cafea” și „cafenea”) încă de la începuturi, Macedonski ar fi scris în 1883 la una dintre mesele ei celebra epigramă adresată lui Eminescu: „Un X… pretins poet-acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-aş plânge dacă-n balamuc/ Destinul lui n-ar fi mai bun,/ Căci până ieri a fost năuc/ Şi nu e azi decât nebun” [6]. Cei doi aveau o istorie consistentă de conflicte și interpelări în presă. Eminescu scrisese negativ despre originea sârbă a lui Macedonski, pe care îl situa în categoria străinilor „romanizați de eri, de alaltă eri, care privesc toate în țara asta de „sus în jos”. Unul abia sfârșește liceul, vine să vândă mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău în negustorie și se apucă de alta: negustoria literară” [7]. Adversarul său nu era perceput prin urmare ca un scriitor, ci un simplu negustor de cuvinte.
Epigrama a fost publicată fără semnătură, iar paternitatea ei a fost inițial dezmințită de Alexandru Macedonski. Acesta a afirmat ulterior că nu era la curent cu îmbolnăvirea lui Eminescu survenită în același an, „balamucul” din epigrama sa fiind o simplă coincidență [8]. Oricare ar fi adevărul, reacția lumii literare a fost foarte dură, izolându-l pe poetul simbolist și condamnându-l la sărăcie, motiv pentru care s-a exilat o vreme la Paris: “Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă şi slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca şi femeilor din Florenţa care strigau la vederea lui Dante: Priviţi pe acela care se întoarce din infern!”[9].
Simboliștii nu erau, desigur, singurii care frecventau cafeneaua. La Kübler mai veneau și firi tradiționaliste, astfel încât Minulescu identifica în „Corigent la limba română” două tabere clar delimitate de intelectuali care frecventau acest local: „La cafeneaua Kübler, intelectualii sunt împărțiți în două tabere: tradiționaliști și moderniști. Tradiționaliștii sunt siniștri. Moderniștii sunt caraghioși. Fiecare tabără își are mesele ei, unde se discută tot așa de zgomotos și se consumă tot așa de timid. Discuțiile și consumațiile lor, însă, au un punct comun. Plictisesc deopotrivă — discuțiile pe clienții serioși, iar consumațiile pe chelnerii zeloși. Majoritatea intelectualilor discută în vânt și consumă pe credit. Tradiționaliști, însă, sau moderniști, toți intelectualii de la “Kübler” sunt boemi. Clienții care obișnuiesc să-și plătească totdeauna consumația se feresc să se apropie prea mult de mesele lor. În schimb, papa Kübler îi apreciază și îi cultivă ca pe niște buruieni de leac.” [10]
După dispariția străzii și demolarea clădirii în care funcționa, cafeneaua Kubler s-a mutat din 1935 pe strada Academiei [11]. Își pierduse însă deja după Marele Război întâietatea pe scena literară din capitală, fiind înlocuită de localuri precum Capșa și Corso, preferate de intelectualii din epocă și situate pe aceeași arteră esențială a Bucureștilor, Calea Victoriei.