Șoseaua Kiseleff, în perioada interbelică numită simplu, „Șoseaua”, era locul predilect de plimbare al boierimii: în trăsură, în automobil, cu bicicleta, foarte rar pe jos. Dar vara, cu precădere în iulie și august, când boierii nu erau acasă, ci în vacanță, mica funcționărime, mahalagiii și provincialii se plimbau la Șosea în locul lor. Veneau și ei să vadă vestita arteră, ca-ntr-un soi de vacanță efemeră în nordul orașului. Spectacolul era straniu și pestriț: culorile, stambele, vorbele erau neobișnuite, stridente, zugrăvind o lume mai necizelată, dar paradoxal mai vie decât cea a boierilor și-a comercianților bogați: „High-liful e fugit peste graniță, și-și drege stomacul la Vichy, Aix-les-Bains și Carlsbad, ori își plimbă luxul vinovat în Svițera, Norvegia vorbind pe acolo românește ca să nu-i priceapă chelnerii; funcționărimea cu lefuri mai grase sau creditori naivi e risipită în toată țara, căci Ioneștii și Popeștii, și mai ales consoartele dumnealor, s-ar crede dezonorați să petreacă vara în Capitală; negustorimea cea măruntă s-a înghesuit în trenuri de plăcere spre Sinaia, Constanța sau Comana. Rămân deci în București cei umili și necăjiți și-și plimbă invidia la Șoseaua boierilor, acaparând-o dumineca.”[1]
Pentru cei mai mulți era ca o plimbare la pădure, căci Șoseaua era cu mult mai plină de vegetație și de răcoare decât în zilele noastre, în contrast evident cu restul orașului topit de căldură: „Largă și dreaptă și curată, cu alei pentru pietoni și călăreți, mărginite de tei și de castani, Șoseaua Kiseleff surprinde ca un cadou, minună ca o poveste. Din Piața Victoriei până la rondul II, este îmbrățișată de clădiri vaste, cu flori și cu arbori seculari. Fiecare casă are de asemeni grădina ei, cu teiul și cu castanul ei, cu iederă și cu trandafiri care se cațără până sus, la fereastră. Vacarmul orașului este atât de departe, încât nici nu se bănuie. Peste tot este un verde crud. Pomii nu sunt mânjiți de praf și de funingine, și în pomi sunt păsări care ciripesc, care se joacă și care cântă ca în pădure. Pe iarbă se vede rouă, iar florile miros a flori adevărate.”[2]
Prin urmare, în iulie și august, cucoane nădușite în rochii care erau la modă acu câțiva ani, domni agitați în cămăși mototolite, copii în costum de mariner porneau cu toții în tramvaie arhipline de la marginile orașului spre Piața Victoriei. Drumul e lung, legănat, ca o călătorie cu trenul, numai bun să iște discuții caragialești:
„-Ce căldură, dom’le, ce căldură, începe unu’, făcându-și vânt cu pălăria și descheind nasturii jiletcei de alpaga.
-Guler de azi dimineață, dom’le, fleașcă! Piftie! Ciulama!
-Eu, dom’le, port guler de cauciuc și habar n-am! Uite, ăsta… îl am de șase luni de zile! Un păcat are: face bubulițe pe gât.
-Degeaba l-au scosără pe Sf. Dumitru, Madam Popescu, tot nu plouă!
-Sfântul Ilie și să nu tune, asta n-am mai pomenit, soro!
-N-ai luat congediu, dom’le Popecu?
-Nu pot, monșer, directorul e în vilegiatură, la Vichy, și, înțelegi, trebuie să-i țin locul… (Madam Popescu șterge cu tandreță de praf haina consortelui dumneaei, privindu-l cu admirație respectuoasă)
-Știi mata, nene Popescule, unde am fost eu anu ăsta? Ghici?… La Titenbad! Șefu’ e la Carlisbad.
-Al dracului Ionescu!
-Vai, Goldenberg, ce cald este dija, mein Gott![3]
Când ajungeau în Piața Victoriei, călătorii aveau grijă să se aranjeze un pic, de ochii lumii: „Înainte de a-și face apariția la Șosea, cucoanele își aranjează toaleta, coafura, luând apoi mutre cu surâs afectat; una își scutură fustele de praf, alta, grasă, oftează, ștergându-și fruntea și gâtul de nădușeală. Domnul Popescu a scos o imensă batistă roșie din buzunar, și-și șterge ghetele.”[4] Spectacolul era comic: pietonii pestriți se plimbau agale și importanți pe trotuare, pe când pe Șosea defilau trăsuri: nu erau însă echipaje personale, de lux, cu vizitii în livrea, ci trăsuri de stradă, cam oropsite, din care lumea de
mahala îi privea cu superioritate pe cei care mergeau pe jos. De obicei, trăsurile erau arhipline: pe capră, lângă vizitiu, stătea servitoarea corpolentă sau fiul cel mic, iar trăsura în sine gemea sub greutatea întregii familii, ieșită la plimbare cu soacră cu tot. Alteori se urcau în ele băieți de prăvălie care, în ziua liberă, își risipeau banii dându-se importanți și admirând genul feminin ieșit la plimbare. Se putea întâmpla chiar ca vecinii să nu răspundă la salut, dacă unii dintre ei se aflau în trăsură, iar ceilalți pe jos: „Într-o trăsură de casă recunosc pe chiristigiul mahalalei mele, cu familia. Se face că nu mă știe. Recunosc, iarăși, gătite și sulemenite, nevasta și cele trei fete de măritat ale cârciumarului Ionescu. Abia răspund salutului meu de pieton fără avere.”[5]
Remarcabil era și numărul bicicletelor, majoritatea închiriate, comice prin aspectul lor jalnic, cu cadre subțiri, cauciucuri sparte și peticite, ce trebuiau umflate din 5 în 5 minute. Nici chiriașii nu arătau mai bine, în costumele lor improvizate, cu pantaloni suflecați până deasupra ghetelor roase, ce lăsau să se vadă în voie izmenele. Printre aceștia, apariție insolită, proprietarul unui atelier de reparații își făcea țanțoș reclamă, tulburând liniștea teilor: Pe o roată uriașă de doi metri, la spate cu una mititică de tot, „unicul monociclist român”, reparator de biciclete, își face reclamă, plimbându-se țanțoș, izbind cu nasul crăcile teilor. E înconjurat de odraslele lui, pe biciclete minuscule, alergând cu dibăcia unor pui de draci. Mahalagioaice sensibile scot delicate țipete de teamă admirativă. Un imbecil, bun de luat la bătaie, a pus un scăunel în fața ghidonului bicicletei, și legând acolo un copilaș de trei ani, îl plimbă în grămădeala bicicliștilor începători, în mijlocul trăsurilor, pe înnoptate. Altul, care probabil și-a cumpărat o lanternă nouă cu acetilenă, a și aprins-o, deși e ziuă încă, nerăbdător să se grozăvească cu ea. Altul, în sfârșit, prinzând subit dragoste de un copac, îl ia în brațe, căzându-i la picioare, zdrelindu-se pe buze și pe nas.”[6]
Băncile se umpleau rapid de cucoane guralive, la fel și scaunele, deși costa 2 lei ca să te așezi[7]. În chioșcuri, din loc în loc, se auzea muzica militară sau vreo orchestră. Șoseaua avea și restaurante cu grădini și lampioane, unde lumea bea, mânca, dansa sau doar se uita la alții cum se-nvârteau pe ringul de dans[8]. Dar punctul în jurul căruia păreau toți să roiască, locul cel mai râvnit de la Șosea era Bufetul, clădire în stil neo-românesc existentă și astăzi, unde lumea se înghesuia la mesele din preajma lăutarilor. Copii obraznici cu degetul în nas, cupluri mature cu soții din ce în ce vocale pe măsură ce se înmulțeau halbele soților, doamne corpolente suferind de căldură, împodobite cu toate bijuteriile posibile, ucenici care beau din aceeași halbă, savurând himera bunăstării, peisajul uman era deosebit de bogat, contrastant – amuzant și trist deopotrivă:
”- Flăcăule, încă o halbă, flăcăule! răsună la o altă masă vocea răgușită a dlui Popescu, care s-a decis să bea a patra halbă până să sosească borșul și mămăliguța comandate, și, apoi, răstindu-se la madam Popescu care nu știu ce i-a spus discret la ureche:
– Ei, și? Dacă e 50 de bani halba!… Sau stau acasă, sau petrec! Să mă lași, madam, în pace! (…)
Mai în fund, doi ucenici au luat în tovărășie o regală și ascultă muzica cu demnitate, bând berea pe rând. La plecare au dat un ban bacșiș! Bieții copii…”[9]
Noaptea târziu, fluturi imenși roiau în jurul felinarelor, la fel ca mahalagiii și provincialii în jurul Șoselei, al mirajului bunăstării și al luxului. Se învârteau și pluteau de-a lungul arterei toată noaptea, amețiți, vrăjiți, pentru ca odată cu întoarcerea boierilor să dispară absorbiți de colțurile îndepărtate ale orașului: „În jurul globurilor electrice, miliarde de fluturi albi roiesc. Ascunși te miri unde ziua, topiți parcă în lumina soarelui, vin acuma, bietele insecte, hipnotizate de puternica lumină albastră, să joace, vârtej nebun de moarte, pân’ la ziuă, frângându-și cu pocnete plăpândul trup chiurasat de sticla groasă a globului, căzând ca o grindină stranie și cu o ninsoare de aripi argintii sfărâmate, în noroiul șoselei. Și mereu noi regimente de fluturi vin la asaltul luminii, și se prind în hora de moarte, înlocuind pe cei striviți, până ziua, când nemărginita lume a insectelor de noapte dispare dintr-odată, topită, absorbită în lumina soarelui măreț.”[10]