Canicula îi scotea pe bucureștenii interbelici, la fel ca pe cei de astăzi, din minți. Oamenii umblau pe străzi amețiți și nădușiți, cu hainele mototolite, în căutarea umbrei și a răcorii. Vânzătorii de limonadă, de gheață și de înghețată își strigau cu glas înzecit marfa, iar clienții roiau în jurul lor, în speranța că-și vor mai putea coborî cu câteva grade temperatura. Lumea cu dare de mână evada care încotro din oraș, plecând în vilegiatură la Sinaia, Mamaia sau Balcic, pe când ceilalți rămâneau în capitală, încercând să scape de căldură în grădinile de vară sau la ștrand. Bucureștiul scos din minți și din casă de caniculă mânca, bea și petrecea până în zori. În localurile cu jazz și bere rece, cina se lua după miezul nopții, pentru că abia atunci zăpușeala dădea semne de oboseală.
În România dintre cele două războaie au apărut, pe lângă criterioniști (tinerii din gruparea Criterion, înființată în 1927, din care au făcut parte Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu etc.), niște tineri vehemenți au început să conteste tot ceea ce fusese scris până atunci. Și toată arta, bineînțeles – nimic nu scăpa de simțul lor critic, de dorința demolării și reconstruirii pornind de la premise noi. Aceștia erau avangardiștii care, animați de mișcările de la nivel european (dadaismul, futurismul, constructivismul german, suprarealismul) au început să scoată și la noi reviste și manifeste efemere, scriind poezie și făcând artă cu un curaj și o nerușinare nemaiîntâlnite până atunci. Probabil vă este cunoscut numele „75HP”, ce aparține primei reviste avangardiste de la noi, care a apărut într-un singur număr. Au mai fost și alte publicații în epocă, cum ar fi „Contimporanul”, „Integral” și poate regina lor neîncoronată și iconoclastă, „UNU”. Aceasta apare în 1928 sub conducerea lui Sașa Pană (Alexandru Binder, pe numele său adevărat), care îi adună în jurul publicației pe cei mai cunoscuți revoltați ai epocii: Ilarie Voronca, Gheorghe Dinu-Roll, Geo Bogza și colaboratori de la alte reviste, cum ar fi Al. Dimitriu-Păușești, Aurel Zaremba, Virgil Gheorghiu. A înființat și o editură, numită, desigur, „Unu”, specializată în literatura ultra-modernă [1].
În timpul verii, avangardiștii erau și ei mai nonconformiști și mai „zăpăciți” (în sensul bun) decât de obicei. Căldura nu îmbia la eforturi intelectuale, ci la jocuri leneșe, pe care, firi rebele, le jucau cu proprii cititori. Astfel, ca fan al respectabilei, dar lipsite de respect, reviste „UNU”, ai fi avut surpriza, într-o zi de iulie năucitoare, să cumperi de la chioșc 4 pagini perfect goale. Redacția plecase în concediu, scoțând „UNU ALB”, pe care trecuseră doar numele revistei, redacția și adresa acesteia. Se spune că oamenii ar fi încercat să calce paginile cu fierul de călcat sau să le citească cu lumânarea, în speranța că paginile ascundeau de fapt un mesaj scris cu cerneală invizibilă. Nici vorbă de așa ceva. Avangardiștii pur și simplu le jucaseră o farsă: „Trăznaia nemaipomenită pentru cititori a fost numărul următor, intitulat unu alb. Acest număr avea toate opt pagini imaculate. (…) Era zăpușeală și ofeream cititorilor un cearceaf (dacă desfăceau cele 8 pagini fără să le taie) cu care să se apere de soare, precum beduinii. Mai avea posibilitate cititorul să se exerciteze pe paginile albe la scrierea unui poem sau al unei prozopoeme. Mulți au cumpărat revista convinși că textul e scris cu cerneală simpatică: «Dacă ei spun că e alb, trebuie să fie altceva», era părerea cititorilor obișnuiți. Posed un număr pe care mi l-a returnat luna următoare un chioșcar și care i-a fost adus înapoi de un cumpărător după ce l-a ars cu fierul de călcat în căutarea unui text ascuns…” [2]
Nici celelalte numere de vară din cei 5 ani de apariție ai revistei nu au fost mai cuminți. În august 1929, ca să se răcorească, redacția a scos numărul „UNU Frigidaire”, căci așa se scria pe atunci „frigider”, după numele celei mai cunoscute mărci de refrigeratoare. Aflăm de pe prima pagină că o parte din membri, mai precis Victor Brauner, plecase în vilegiatură, acasă la Geo Bogza, în localitatea Buștenari: „Pictorul Victor Brauner a plecat pentru continuarea studiilor la Buștenari și locuește în castelul din inima lui Geo Bogza al cărui oaspete estival este.”
De asemenea, redacția a ținut să precizeze că a angajat, pentru un plus de eficiență în astfel de perioade caniculare, un urs polar: „Pentru luna aceasta, Unu a angajat un cochet urs alb care va reproduce pe zăpada arctică sumarul numărului prezent.” Tot pe prima pagina a fost publicată și o „telegramă” indecentă cu tematică de vară trimisă de Geo Bogza lui Sașa Pană:
A doua pagină era și mai ireverențioasă, prezentând cititorului sufocat de căldură un cul-glacé, în traducere un posterior cu gheață, artistic desenat, ce ironiza foarte apreciata café-glacé servită de interbelici pe timp de vară.
Un posterior similar, dar de data asta îmbrăcat în dungi, a apărut și în numărul din iulie 1929, pe marginea unei ape cu pești stilizați. Autorul celor două funduri a fost, desigur, Victor Brauner, colaborator constant al revistei.
Înainte de apariția scandaloaselor reviste „Țâțe”, „Pulă” și „Muci”, realizate de avangardiștii din jurul publicației și grupării „Alge”, „UNU” a fost, în 1929 și 1930, principalul organ ireverențios și plin de îndrăzneală. Cu precădere pe timp de vară, când canicula te predispune la șotii și economie vestimentară.