Între cele două războaie totul se scurtează: călătoria cu trenul sau cu automobilul, părul femeilor, rochiile… căsătoriile. Regulile amorului încep să se schimbe, la fel ca mentalitățile. Divorțul, altădată rar sau de neînchipuit, devine un loc comun. Aceste prefaceri sunt reflectate și în literatură, dacă ne gândim, de pildă, la romanele lui Camil Petrescu (Patul lui Procust) sau Mircea Eliade (Întoarcerea din rai, Huliganii, Nuntă în cer).
Un personaj eliadesc, Barbu Hasnaș (din Nuntă în cer) își amintește astfel de anii de imediat după Marele Război, când lumea părea să-și fi ieșit din matcă, iar dragostea din convenții și moralitate: „Era prin 1924, când eleganța si desfrânarea Bucureștiului atinsese culmi nemaipomenite. Prietena mea avea una din primele case noi făcute in capitală, iar ceaiurile și cocktailurile ei erau notorii. […] Nu știu dacă dumneata îți mai aduci aminte de epoca aceea, a jazzului și a cocktailului, când bântuia moda părului tuns à la garçonne și rochiile se purtau scurte până deasupra genunchilor. Cred ca niciodată tineretul n-a avut o libertate mai deșănțată ca atunci. […] Era, de altfel, stilul anilor acelora ca fetele să-și aleagă partenerii la dragoste cu aceeași franchețe cu care și-i alegeau la tenis. »[1]
Revoluția care bulversează relațiile amoroase intră și în atenția presei. Astfel, întâlnim în Realitatea ilustrată din 4 august 1937, un articol întreg despre căsătoriile bucureștene efemere. Conform autorului, căsătoria ar fi o formă de neutralizare a pasiunilor, prin resursele ei de liniște și plictiseală: „La un moment oarecare al tinereții sale, omul devine o mașina explozibilă: pasiunile clocotesc în el ca lava într-un vulcan și dacă nu intervine căsătoria cu virtuțile ei de liniște și plictiseală, toată această substanță explozibilă face erupție sub una din formele destul de cunoscute ale crimei pasionale.”[2]
graficul cu ”zona morții”. sursa: Ilustrațiunea română, 4 august 1937.
Erodarea acestui factor de echilibru, căsătoria, în epoca modernă ar fi provocat, potrivit articolului, creșterea numărului de sinucideri și de crime din dragoste. Ele se înmulțiseră într-atât în capitală, încât locuitorii păreau să fi preluat caracterul ardent și tumultuos al sud-americanilor: „Cronicarul bucureștean a avut foarte mult de lucru în vara aceasta, la capitolul crimelor pasionale. Se părea la un moment dat că bucureștenii au împrumutat temperamentul amoros al sud-americanilor și că nu mai concep iubirea decât drept pretext pentru focuri de revolver sau otravă.”[3]
Nici odată înfăptuită căsătoria, cuplul nu era scutit de drame. Efemer, mariajul se dizolva uneori foarte rapid. Într-un alt articol din decembrie 1936 avem chiar o statistică riguroasă: în cele 8 ore de lucru cotidiene, ofițerul stării civile din capitală (singurul) căsătorea perechi din 20 în 20 de minute, în total 24 pe zi. Circa 15% dintre căsătorii nu durau mai mult de un an, 10% durau 5 ani, iar 5% 10 ani. Tribunalul încheia în fiecare zi un divorț o dată la 3 ore[5]. Pentru unii, căsătoria părea să fie așadar o reacție chimică între două persoane, scăpată de sub control, care sfârșea fie în adulter, fie în divorț, fie în ambele: „…după mulți, este o experiență chimică în care, din două corpuri inofensive, se produce un venin. Fie că unul din soți a găsit că lanțurile căsătoriei sunt atât de grele încât a trebuit să cheme și pe un al treilea să-i dea ajutor, fie că în adevăr căsătoria este o fortăreață asediată: cei care stau afară vor să intre, iar cei care sunt înăuntru vor să iasă cât ai repede – se ajunge la divorț.”[6] Se identificase chiar un punct critic al căsătoriilor, în jurul a 3 ani și jumătate – dacă îl depășeai, scădeau considerabil șansele despărțirii.
Reticența tinerilor de a se căsători apare și cu alte ocazii în presa vremii, chiar cu note umoristice, cum ar fi de exemplu un articol intitulat sugestiv Nu vreau să mă însor! din 1942, apărut în aceeași revistă Realitatea ilustrată.
Vor să mă însoare. Am prieteni cari și-au pus în gând să mă căpătuiască cu orice preț: ba unii pun și pe nevestele lor să-mi bată capul. Cucoanelor le dau răspunsul obligatoriu: „- Dacă aș fi sigur că găsesc o femeie ca d-ta! Aș fi foarte dispus…” Dau să se înțeleagă că în asemenea caz n-aș sta o clipă la îndoială, pe când în mine însumi mă rog: „- Dumnezeu să mă ferească de așa pacoste!” Bărbaților le spun adevărul, anume că sunt încă prea tânăr ca să mă însor.
Tot în 1942, de data asta în suplimentul revistei, am găsit o serie de aforisme simpatice despre bărbați, femei și căsătoriile lor nefericite:
Nu există decât două feluri de femei: e o nebunie să te însori cu unele și o crimă să te însori cu altele.
Bărbații preferă femeile și detestă căsătoria. Femeile preferă căsătoria și…
O femee nu este mulțumită decât când e măritată, și nu e fericită decât când e divorțată.
Bărbații se însoară pentrucă sunt obosiți; femeile pentrucă sunt curioase; și unul și altul rămân dezamăgiți.
Căsătoria este singurul subiect asupra căruia toate femeile sunt de acord și toți bărbații în dezacord.
Noi, femeile, nu ne cunoaștem amanții decât când ne-au părăsit.
Ne însurăm cu o femee, trăim cu alta, și nu ne iubim decât pe noi…
Există atâtea femei care chiar a doua zi după nuntă sunt văduvele soțului pe care și l-au imaginat!
Acum o sută de ani, fata mare și burlacul erau creațiuni artificiale. Azi nu. E sigur că celibatul e starea normală sau cel puțin o stare anormală fericită.
Spuneți femeei că ea e răspunzătoare, stăpână pe corpul ei și pe voința ei – și ea va fi. Dar, lași, voi vă păziți să-i spuneți: căci aveți interesul să nu știe.[7]