Articol integral apărut în Magazinul | 1931

Îndeobște celibatarul e privit cu un sentiment de invidie — sentimentul pe care îl avem pentru cei cu mult noroc și mai fericiți decât noi. Iar, — cum să spunem? — ciuda sporește la gândul că, într’un timp, am fost și noi ca el.
Dealtminteri, ca orice categorie privilegiată, celibatarii sunt uneori loviți chiar de către organizația de Stat, care prin conducătorii săi, — oameni cu ifose și toane în manifestările publice, dar supuși, la rându-le, tiraniei căminunului, — a creiat impozite anume. Dacă măcar, din fondul rezultat de pe urma executării celibatarilor, s’ar servi prime de consolare bărbaților, cari au intrat în hora căsniciei, încă ar fi o explicație. Așa, însă, curiosul impozit, rămâne expresia unei răsbunări neloiale a celor cari s’au băgat în corabie, de bunăvoe și, — de ce n’am spune? — din curate prostie.
Totuș, o parte din an, situația celibatarilor merită, nu un sentiment de invidie, ci unul de sinceră compătimire: acum în epoca vacanței, când cucoanele sunt trimise la băi și când respectivii lor rămân in Capitală, reținuți de afaceri, sau pur și simplu de gândul de-a respira și ei în voie. Nu știm dacă plăcerea cu care doamnele așteaptă momentul refugierii la munte sau la mare echivalează cu plăcerea bărbaților de-a sburda singuri, în București. O foarte suspectă, si totuș neobservată, de către femeile — altminteri istețe și bănuitoare — solicitudine îi cuprinde pe soți, pentru soțiile lor, atunci când ele iși exprimă dorința de-a pleca la băi.

— Da, da, dragă, trebue! aprobă domnul. Ai nevoie de repaus și cură. Și apoi și doctorul ți-a recomandat să faci băi. Dealtminteri, nici copiii nu pot fi lăsați vara în București. .
— Da, dar ai să poți face rost de cele necesare? Ști bine ca e un jaf oribil în stațiuni.
— Eh, o să fac și eu pe dracu în patru. Dacă trebue, trebue.

Domnul se înclină in fața absolutei necesități pentru doamnă de-a se recreia, ca în fața unei fatalități. Adoptă o atitudine de martir și erou.

— Tu însă nu te poți aranja să pleci…
— Din păcate așa e, dar nu-mi duce grija.
— O să-ți las servitoarea să gătească, să…
— A, nu dragă, ia-o cu tine. Vrei să nu-ți tihnească băile din cauza copiilor
și să te îmbolnăvești mâncând la restaurante? Ai nevoe de ea.
— Dar tu?
— Ți-am mai spus, nu te gândi la mine. Eu voi mânca în oraș că doar n’o să mor două luni cât ai să lipsești.
— Cum două luni? O lună…
— Te rog, două luni, lot sezonul, ca să înțelegi și tu ceva. Ai poftă să te întorci în August, când arșița e mai dogoritoare? Să pierzi tot ce-ai câștigat acolo, să…

Autoritatea afectuoasă a soțului o convinge în cele din urmă și o înduioșează pe doamna. Repede, pregătirile sunt făcute și repede, doamna, copiii – și servitoarea sunt expulzați.

sursa: Magazinul, 1931.

Și domnul rămâne singur în București, cu obligațiunea de-a se duce la două săptămâni odată, să-și vadă familia și să se bucure sincer de progresele ei. Doamna ar fi vrut ca domnul să vină în fiecare Duminecă, dar el e așa de ocupat săptămâna întreagă, încât Dumineca se simte foarte obosit, iar drumul l-ar surmena prea mult. Soțul rămâne singur în București, sclav al datoriei, să-și sporească eforturile, — pentru a face față cheltuelilor exorbitante, pe cari le reclamă întreținerea familiei, la băi.
E totuș momentul să vorbim drept și să fim serioși. Rămâne să guste și el voluptatea rară a libertății. Să respire și să-si facă de cap, ca pe vremea fericită a burlăciei. Decât, este stingher. A pierdut obișnuința locurilor de agrement. E liber și nu știe cum să se folosească de libertatea sa. Prietenii sunt mai toți însurați. Unii lipsesc din Capitală, alții au devenit ageamii ca el.
Pardon, l-a uitat pe Popescu. Popescu a rămas burlac, fiindcă a fost mai egoist și poate mai deștept. Îl caută, îl găsește și-l confiscă. Dragă, sunt liber. Mi-am trimis familia la băi. Vreau să petrec și eu ști, ca’n timpurile bune de altă dată. Facem un chef diseară?
Popescu avea alte treburi în seara aceea, dar prietenul nu-l slăbește.
— Dă-o dracului, Popescule, că prea ești de tot. Am și eu o seară – prima seară de libertate, mă! -și tu te eschivezi. Așa te-am știut toată viața. Niciodată n’ai fost capabil să servești un prieten.
Dacă se pune chestia astfel, — nu există scăpare.
Popescu merge cu prietenul la un restaurant. Aci familistul, exuberant, își dă curând în petec. Se îmbată, comandă lăutarilor cântece de lume, se înduioșează, își amintește de anii tinereții, îl invidiază pe prieten că nu s’a însurat, și aruncă ochiade unei femei. Pentru a avea mai mulți sorți de isbândă familistul și-a scos, discret, verigheta din deget și a băgat-o în buzunarul vestei. Câtă vreme între el și nevastă vor fi câteva sute de chilometri, verigheta va sta umilă, în colțul buzunarului.

Popescu are treabă a doua zi, astfel că ar vrea să se culce de vreme. Nu poate. Familistul protestează cu indignare.
— Bine, dragă, d’ăștia mi-ești? Nu vrei să-mi faci o plăcere și mie? Din două una: ori ești un măgar, ori te-ai ramolit.
Ca să-i demonstreze că nu e nici una și nici alta, celibatarul acceptă prelungirea escapadei nocturne. E dator să elaboreze un plan, care să garanteze succesul aventurii: să găsească adică, locurile cele mai bune, cu vin strașnic, lăutari idem și femei tot așa. Prietenul său e ca un mânz care-a scăpat din șură.
Timp de câteva săptămâni corvoada continuă pentru celibatar. Familistul se ține scai de el cum se ține un excursionist în munți, sau un american într’un muzeu din Europa, de-o călăuză. Rosturile lui Popescu se duc pe apa gârlei. Ușă de biserică, evident, nu era nici el, dar oricum nici arama nu și-o dădea pe față, cum e obligat să și-o dea acum. În fiecare noapte cutreeră restaurantele, varieteurile și chiar casele deochiate, cu prietenul care pe măsură ce timpul întoarcerei familiei se apropie, își face de cap cu mai multă ardoare. Știe că apoi va relua șirul vieții casnice, cu restricțiuni și mizerii, cari fac, din paradisul căminului, un iad.
Exuberanța familistului este explicabilă și scuzabilă, dar ce vină are celibatarul? Fiindcă Popescu e acum foarte obosit și foarte plictisit. La el n’are dreptul să se gândească, deoarece el e în situația celui căruia îi cade o rudă din provincie în spinare, venită în Capitală să se inițieze și să se distreze, – adică tu să o conduci pretutindeni, ca un cicerone și ca o dădacă.

Popescu avea tabieturile sale. Se duc dracului toate, deoarece prietenul are altele și le impune cu egoism tiranic. Mai mult decât atât: familistul a făcut, impetuos, câteva boroboațe. De exemplu, i-a suflat o femee, a ajuns la circumscripție cu un șofer tâmpit, a spart câteva pahare într’un local. Toate acestea sunt, nici vorbă, de natură să-l contrarieze și să-l compromită pe celibatar. Ba celibatarul are prilejul să audă ici-colo, și câte o dojană.
– Ascultă, dragă, știam că ești stricat, dar nu știam că ți să corupi și pe alții. Ce-ai cu bietul Mișu? Te folosești de faptul că i-a plecat nevasta la băi, ca să-l târăști prin toate cârciumile și prin toate bordelurile. Nu e frumos! El e om cu casă și cu copii, om cumsecade. Lasă-1 în pace!
Dar, de bine, de rău, lunile de vară trec. Familia revine dela băi. Popescu răsuflă ușurat. Prietenul a pus punct escapadelor și își așează, docil, din nou grumazul sub papuc. Dar pentrucă facem parte din societate, pentrucă avem relații pretutindeni și pentrucă prietenii binevoitori se cred oricând obligați să te servească, firește că nevasta află în curând isprăvile bărbatului. Este scandalizată. Și este pe urmă indignată, când află cine i-a târât soțul prin toate infamiile. Popescu e de vină! — Licheaua, stricatul, secătura fără de căpătâi, care, incapabil să-și întemeieze un rost, să se însoare și el ca toți oamenii cumsecade, se apucă să strice casa altora. Opiniile doamnei despre Popescu ajung desigur la urechea acestuia, iar în ziua când el o salută pe stradă, doamna întoarce capul. Precum vedeți, situația celibatarilor nu e totdeauna trandafirie.