Cercul Militar Național, numit pe timpuri și Casa Oștirii sau Casa Centrală a Armatei, se înalță pe un teren plin de istorie. Aici s-a aflat, pe un pământ mlăștinos și nisipos, biserica Sărindar, intrată într-un proces din ce în ce mai vizibil de degradare după Războiul de Independență și în cele din urmă demolată prin hotărârea primarului capitalei, Nicolae Filipescu, în 1893. Ziarul Universul a consemnat, pe 3 septembrie 1893, demararea licitației pentru dărâmarea clădirii: „Luni s-a ținut la Ministerul cultelor, licitația pentru dărâmarea bisericii Sărindarul. Dărâmarea s-a adjudecat pe preț de 3500 lei. Lucrarea trebuie sfârșită într-o lună.”[1]. Inițial clădit din lemn la sfârșitul secolului al XVI-lea, ctitorie a neamului Cocorăștilor, supranumit „biserica coconilor”, lăcașul a fost rezidit pe vremea lui Matei Basarab, dobândindu-și atunci și denumirea de „Sărindar”. [2]
sursa: Acuarelă de Amedeo Preziosi, 1869 – Biserica Sărindar.
Proiectul de lege privind construirea Cercului Militar Național intră în dezbateri parlamentare în 1897, fiind în cele din urmă votat și promulgat de Carol I în aprilie 1898. Construcția clădirii începe însă mult mai târziu, din lipsă de fonduri, mai precis în 1911. Contestarea proiectului inițial propus de Dimitrie Maimarolu, precum și izbucnirea Primului Război Mondial au îngreunat semnificativ lucrările [3]. Deși în 1916 clădirea era în principiu terminată, daunele provocate de ocupația germană și remedierea lor vor amâna din nou inaugurarea până în 1923. La data de 4 februarie, clădirea a fost inaugurată în prezența Regelui Ferdinand, a Reginei Maria și a principelui Nicolae, familia regală participând și la balul dat în cinstea evenimentului în saloanele Cercului Militar începând cu orele 21. Petrecerea, se spune, ar fi durat până la 5 dimineața. [4] Fapt semnificativ, armata își exprimă independența și natura apolitică prin absența politicienilor de la aceste evenimente. Singurul membru al unui partid politic prezent printre ofițeri și familia regală a fost ministrul de resort [5].
Cercul Militar National în 1936. Pe panouri era anunțat un “meeting” aviatic internațional, organizat cu ocazia Lunii Bucureștilor.
Ca să fie înlesnite socializarea și legarea relațiilor de camaraderie, a fost amenajată o sală de biliard și jocuri distractive (șah, table, domino, rummy), deschisă în perioada interbelică între orele 8 și 22, programul fiind extins în zilele de sărbătoare. Zilnic se reuneau aici în jur de 20-30 de persoane. Tot în acest scop aveau loc diverse serate dansante și baluri, organizate pe categorii: balul bobocilor, cavaleriștilor, aviatorilor, geniștilor etc. În sălile Cercului se țineau și conferințe, inițial fără o temă dată; mai apoi au fost stabilite în fiecare an minim două conferințe din patru cicluri tematice: marile probleme ale neamului și armatei, probleme de științe aplicate (inclusiv în domeniul tehnicii militare), istorie militară și literatură și artă [7].
Cercul Militar Național a avut, în perioada interbelică, o terasă generoasă, pe care bucureștenii se puteau bucura de vremea bună și de muzică. Trebuie să amintim că parterul a adăpostit începând cu 1929 sala de cinema A.R.P.A., acronimul Asociației Române pentru Propaganda Aviației, înființată în 1926. Aici a fost proiectat primul film românesc sonor, în urmă cu exact 80 de ani. „Bing-Bang”, așa se numea producția, iar din distribuție făceau parte doi mari artiști comici, Vasile Vasilache și Nicolae Stroe [8]. Tot ei aveau în perioada interbelică o emisiune foarte apreciată de public la Radio București, numită „Ora veselă”.
De asemenea, sub terasa Cercului Militar a luat ființă primul bar automat din capitală, după model american. Acesta, o bijuterie Art Deco cu mobilier Bauhaus, decorat de Jean Monda conform principiilor nete, metalice și pure ale modernismului interbelic, se numea „Colos”. Bucureștenii se îngrămădeau ca la Moși, dar mai modern, în noul local, în care îți puteai cumpăra băutura și mâncarea cu ajutorul fiselor, de la aparate ispititoare: „Noul AUTOMAT luminează puternic strada. Un potop de lumini, mascate de geamuri mate, atrage o lume imensă. Lumea care se duce sau iese de la cinematografele Hollywoodului nostru se abate la acest occidental bufet automat. Intrăm şi noi. În schimbul fiselor, pe care le introducem în automate, restauratorul anonim şi mecanic ne serveşte de minune. Eu cu sandwich-urile, prietenul cu băutura…” [9]
