Situat în perioada interbelică la nr. 12, pe bulevardul Elisabeta, Femina era una dintre cele mai cunoscute săli de cinema din București. A ajuns și-n literatură, mai precis în romanul Rădăcini al Hortensiei Papadat-Bengescu, dar și în București: orașul prăbușirilor, de Octav Dessila.
Aici a avut loc premiera de gală a filmului Ecaterina Teodoroiu (Eroina de la Jiu), pe 8 ianuarie 1931, în prezența întregii familii regale, a guvernului, a înalților demnitari ai statului și a corpului diplomatic [1]. Producția fusese turnată inițial fără sunet, sonorizarea fiind realizată la Berlin, unde i s-au adăugat muzică și efecte: un aranjament muzical cu motive românești, zgomote de război și câteva replici [2]. Regizat de Ion Niculescu-Brună și realizat de casa de producție Soremar Film, cu Felicia Frunză în rolul principal, filmul conține și imagini reale, de arhivă, cu regina Maria vizitând spitalul în care era îngrijită Ecaterina Teodoroiu. De asemenea, o serie de personaje sunt interpretate de oamenii care au participat la evenimentele reale, cum ar fi mama Ecaterinei, primarul din sat și militarii care au apărat podul de la Jiu [3].
sursa: https://youtu.be/-8tAWaHA4Gs
Firul narativ și grila de interpretare a producției erau, desigur, propagandistice, dragostea de țară și de rege fiind fundamentele acțiunii. Povestea începe înaintea declanșării războiului, urmărește efortul mobilizării și despărțirea soldaților de familii, apoi încercarea Ecaterinei Teodoroiu, cercetașă, de a-și căuta fratele. Aflând că acesta a murit pe front, ea va continua cu vitejia lupta în locul lui. Rănirea sa constituie momentul esențial al filmului, cuvintele Ecaterinei din acel moment fiind „Înainte, băieți, pentru țară și rege!” [4].
Ca orice regim politic, monarhia română își constituise propriul program propagandistic, menit să o identifice cu națiunea reîntregită și să evidențieze rolul regelui Ferdinand și al reginei Maria în înfăptuirea acestui deziderat. Filmul marchează perioada de apogeu a imaginii providențiale a reginei, prezența alături de militarii răniți, precum și ponderea ei în cadrul negocierilor de pace de la Paris fiind binecunoscute de un deceniu publicului. Producția constituie în acest caz doar o formă de oficializare și fixare clasicizantă pentru posteritate a unei imagini deja ancorate în mentalul colectiv. Nu trebuie pierdut din vedere nici contextul politic în care are loc proiecția filmului, marcat de un discurs naționalist din ce în ce mai puternic [5]. La începutul anilor ’30, o industrie a filmului românesc nu se putea clădi decât pornind de la acest mit al națiunii, al războiului întregitor și, implicit, al capetelor încoronate care au participat la el.
În presa vremii, apariția filmului a fost în mare parte primită cu entuziasm și elogii, deși nu au lipsit nici criticile. În articolul său „Pe marginea unui nou film românesc”, din Rampa, Vasile Timuș remarcă lipsa de mijloace și numeroasele imperfecțiuni de care dă dovadă filmul, ce nu poate fi comparat cu producțiile străine: „Producătorul român opune filmului umanist de război, filmul războiului poetic și eroic. Ori tocmai pe acest teren se cerea un exces de forțe și mijloace și de mari posibilități artistice de idealizare, care firește lipsesc industriei și pregătirii noastre artistice cinematografice.” [6]
sursa: Rampa, 16 ianuarie 1931 – fragment din articolul lui Vasile Timuș în „Rampa”
Deși lipsit de prezența unor actori renumiți și de un scenariu complex și original, regizorul Niculescu-Brună a creat o producție mai autentică decât Martin Berger (realizatorul coproducției româno-germane Ciuleandra din 1930), în viziunea lui Vasile Timuș: „Fără concursul artistic al unor nume cunoscute, fără perspectivele oferite de un scenariu ingenios ori de prestigiu, d. I. Brună reușește totuș cu filmul său să pună în umbră producția pretențioasă și atât de hibridă a regisorului Berger, adus ca somitate tehnică și artistică cu simțite sacrificii ca să masacreze Ciuleandra…” [7] Autorul critică soluțiile vehiculate în spațiul public pentru turnarea filmelor românești, anume apelul la case de producție străine, care să realizeze peliculele cu actori de la noi din țară în limba română. El este de asemenea împotriva importului de regizori, cum a fost Martin Berger, într-un stat în care tehnica cinematografică lipsește aproape cu desăvârșire. Pentru Timuș, pasul necesar pentru întemeierea unei veritabile industrii cinematografice românești era sincronizarea tehnică cu Occidentul: „…tehnicitatea n’are naționalitate. E un câștig al științei. Și ni-l putem apropia și noi numai cu foarte puțină încredere în forțele noastre artistice. Acestea le dovedim în toate modestele noastre încercări și totuș n’avem curajul să facem singurul pas ce trebue făcut pentru filmul românesc.” [8]
În termeni mult mai duri, Ion Cantacuzino aduce la rândul său critici filmului, pe care aproape îl desființează în cronica din „Muzică și teatru”. Acesta sesizează mai ales latura propagandistică a filmului și mijloacele rudimentare de producție: „Filmul a fost făcut, desigur, ca să ațâte și să întrețină în sufletele (…) cetățenilor României Mari flacăra sacră a eroismului. Dar dorința nobilă nu e ajutată de mijloace echivalente și singurul eroism pe care a parvenit să-l genereze filmul a fost acela al spectatorilor veniți să-l vadă”[9]. Ceva mai moderat în aprecieri și mai binevoitor față de sonorizarea producției se arată Paul Constantin în revista Cinema: „Eroina de la Jiu care a exaltat în timpul războiului atâtea entuziasme își continuă încă fascinația asupra poporului. E deci o idee abilă din partea producătorilor de a utiliza acest personaj pentru o operă națională. Comercializarea filmului fiind asigurată prin însăși materia ce avea să fie tratată, cineaștii noștri au plămădit-o cu cele mai bune intenții. Ecaterina Teodoroiu apare într-o realizare generalmente corectă și în interpretarea adeseori justă a Feliciei Frunză și a lui Mielu Constantinescu. Sonorizarea e convenabilă”[10]. Au existat, de asemenea, și texte foarte laudative la adresa producției, ce subliniau fericita realizare a unui film care ilustra și glorifica în sfârșit epopeea națională a reîntregirii.
Film propagandistic, înainte de toate, modest din punct de vedere tehnic, Ecaterina Teodoroiu (Eroina de la Jiu) rămâne astfel pe veci legat de cinematograful Femina, în sala căruia s-au auzit pentru prima dată redate zgomotele luptelor din Primul Război Mondial, aureolate de topos-ul sacrificiului colectiv. Casa Regală încearcă astfel să încheie aparența sa de dinastie străină și să se identifice cu destinul națiunii în acest efort al refacerii unității naționale.
Filmul poate fi vizionat parțial aici.