Când au apărut pe străzile capitalei, automobilele au stârnit nedumeriri, teamă (printre mahalagii) și chiar dezgust, din cauza puternicului miros de combustibil care ultragia simțurile domnițelor delicate. Cu batistele duse degrabă la nas, plângându-se de miasmă, domnițele priveau totuși curioase arătarea zgomotoasă. Nu peste mult timp, în perioada interbelică, vor goni îmbătate de viteză la volanul automobilului, care din monstru de metal va deveni o expresie a libertății și emancipării feminine.
Cel care a înmatriculat primul automobil la Prefectura Capitalei a fost Bazil G. Assan [1], fiul lui George Assan, proprietarul primei mori cu aburi din București, astăzi patrimoniu industrial lăsat să se degradeze de autorități. Fire aventurieră, fiul industriașului a călătorit în 1897 în regiunile arctice până la latitudinea 81°35′ și a fost primul român care a făcut turul lumii în 1899 [2]. Bazil și-a cumpărat în 1900 un automobil FN Herstal, fabricat în Belgia [3]. Pe atunci, automobilele semănau mai degrabă cu niște trăsuri fără cai: mic, de doar 2 locuri, cu un motor biciclic și un volan înfipt pe o tijă de metal verticală, era destul de diferit de mașinile din zilele noastre. Noutatea lui în raport cu alte modele era prezența a două felinare cu gaz care permiteau și deplasarea pe timp de noapte.
sursa: https://www.4tuning.ro – Primul automobil înmatriculat în București, 1900.
Prințul Bibescu a achiziționat și el modelul în același an. Ar fi vrut să fie primul proprietar cu autoturism înmatriculat în București, dar poliția capitalei dăduse deja plăcuța 1B lui Assan. Pentru a-l mulțumi, prefectura i-a dat, în circumstanțe excepționale, nr. 0B [4]. Bibescu nu i-a păstrat ranchiună lui Bazil, dovada fiind faptul că în momentul înființării Automobil Clubului Român în 1904, el i-a devenit președinte, iar fostul “adversar” vicepreședinte. În acel an circulau deja prin România 64 de automobile [5]. La fel de aventurier ca Assan, prințul a fost primul român care a traversat Europa, de la Geneva la București într-un automobil (marca Buick) în 1901. Tot el a înființat Clubul Aviatic Roman (1909) fiind pasionat de aviație [6].
În preajma Primului Război Mondial existau în România cca 1000 de automobile. După conflagrație, numărul acestora va crește puternic, în 1926 depășind 11.000, pentru a ajunge în 1939 la aproape 26.000. Numărul era totuși mic față de țările occidentale, deși mai mare decât în alte state din regiune, cum ar fi Polonia, Bulgaria, Iugoslavia și Grecia. În Bucuresti era cea mai mare concentrație de automobile, 10.664 in 1939, aproape jumătate din numărul total la nivel național [7]. Dar să ne întoarcem la începuturile automobilului la noi și la receptarea apariției sale în presa vremii. Am ales, la fel ca în cazul tramvaielor cu cai și electrice, să vedem mai ales ce ironii se făceau pe seama lui în revista „Furnica”.
Presa înregistra mai ales accidentele pricinuite de automobiliștii neglijenți, într-o epocă în care circulația nu era încă reglementată. Numărul nefericiților loviți de mașină era așa de semnificativ, încât un umorist de la Furnica credea că denumirea lui trebuia preschimbat în „automobellu”, după numele cunoscutului cimitir din București:
sursa: Revista „Furnica”, nr. 58, octombrie 1905.
Umoriștii îi ironizau de asemenea pe proprietarii automobilelor, de obicei tineri din societatea înaltă, mai preocupați de starea mașinăriei decât de integritatea fizică a victimelor, privite de la înălțimea poziției sociale:
sursa: Revista „Furnica”, nr. 39, iunie 1905,
Vizionari, autorii au prevăzut, încă din 1905, când existau doar 64 de automobile în toată țara, faptul că femeilor vor cuceri în curând volanul și nu îi vor mai da drumul. Timpul le va da dreptate, dragostea dintre femei și automobile devenind realitate în perioada interbelică. Iată-i, așadar, pe ziariștii din 1905 profețind că Mița Biciclista se va preschimba în Mița Automobilista:
Automobilul umplea așadar aerul de miros de benzină, accidenta pietoni și deranja prin zgomotul strident al claxonului. Deranjul era atât de mare, încât în 1937, după numeroase petiții din partea locuitorilor, municipalitatea decide să interzică în anumite zone din oraș folosirea dispozitivului sonor. Într-un articol din 1933 al Realității ilustrate, un pensionar se plângea de zgomotul teribil produs de mijloacele de locomoție moderne, care nu-i mai lăsau pe bucureșteni să doarmă noaptea sau să ațipească în miezul zilei:
„…ajunsesem într’o staţie de automobile, plasată chiar lângă o oprire facultativă de tramway. Un vagon trecu duduind şi sunând din clopot, iar maşinile porniră o larmă asurzitoare de trompete şi claxoane: pe trotoarul celălalt se ivise un client, căruia i se adresau aceste chemări disperate.
— Îi vezi? exclamă pensionarul. Ăştia ne scurtează viaţa, cu sgomotele lor. Unde mai poţi dormi o jumătate de oră, când ai nenorocirea să locueşti aproape de tramway?
— Progres, coane Mitică!!
— Frumos progres, n’am ce spune! Automobile care păstrează toate mirosurile din lume, autobuze care par mai curând cutii ambulante de sardele, tramwaye murdare şi neîncălzite şi trăsuri jerpelite, iată progresul vostru în materie de circulaţie. Nu zic că pe vremea mea era mai bine, că se circula mai higienic şi mai confortabil, dar atunci cel puţin nimeni nu făcea caz de progres. Şi cel puţin nu era atâta sgomot!!” [8]
sursa: „Ilustrațiunea română”, 21 iulie 1937.
Hulit la începuturile sale, dar și după aceea, în perioada interbelică, din cauza claxoanelor care tulburau liniștea orașului patriarhal, automobilul devenise totuși în București expresia progresului și a modernității. Cu peste 10.000 de autoturisme înainte de Al Doilea Război Mondial, capitala era inima dinamică și „aglomerată” a țării, unde au apărut pentru prima dată în istoria autohtonă și ambuteiajele. Acestea surveneau cu precădere pe Calea Victoriei, înainte de introducerea sensului unic, și în zona Halelor, unde întâlnirea dintre tramvaie, automobile, căruțe și pietoni ducea la un talmeș-balmeș de nedescris și aproape de netrecut, motiv pentru care s-a și acoperit Dâmbovița în 1935, creându-se benzi de circulație suplimentare.