Interbelicii trăiau intens în prezent, dar mai ales în viitor. Toate descoperirile, mecanismele și mașinăriile îi fascinau, hrănindu-le imaginația și visurile. Clădirile noi cu multe etaje, moderniste, erau semnul progresului, la fel ca electricitatea, radioul, filmul sonor și color, caloriferele sau zborurile civile. Orașul care se umple cel dintâi de cabine telefonice, reclame luminoase, baruri decorate cubist sau automate, clădiri de peste 10 etaje, numite stângace „sgârie-nori”, este evident Bucureștiul, capitala țării. Modernizarea rapidă din anii ’30 îi face pe bucureșteni să viseze cu ochii larg deschiși la cele mai extravagante și futuriste scenarii.
sursa: „Realitatea ilustrată”, 19 februarie 1934 – Palatul telefoanelor, mândrie modernistă a capitalei.
Dem I. Dobrescu, primar al orașului între 1929 și 1934, își descria astfel eforturile de modernizare a capitalei făcute deja în timpul mandatului: „…a trebuit să declarăm răsboiu crâncen aspectului balcanic al oraşului nostru, să combatem obiceiurile orientale ale locuitorilor săi, să combatem murdăria şi meschinăria. Am căutat să dăm un aspect mai impozant străzilor şi pieţelor; am scăpat de murdărie; am liberat strada şi trotuarul de bărăcile de saci şi rogojini; am scăpat oraşul de bragă, de limonadă şi de grătare. În Bucureşti mai sunt colţuri urâte, dar am scăpat de colţurile oribile. Am început pavarea întregei Capitale cu asfalt la centru şi cu piatră la periferie, care va ridica enorm aspectul ei civilizat. Am început asanarea lacurilor, care va scăpa pe locuitori de friguri şi de oftică şi ne va da apă pentru spălarea canalelor. Este nevoe de a se organiza un târg de vite la Abator, iar transportul cărnii să se facă în camioane automobile higienice speciale. Deocamdată am scăpat de hodoroagele murdare, care cărau seara băligar şi dimineaţa carnea pe care o mâncam.” [1]
Dem I. Dobrescu, primar al orașului între 1929 și 1934, își descria astfel eforturile de modernizare a capitalei făcute deja în timpul mandatului: „…a trebuit să declarăm răsboiu crâncen aspectului balcanic al oraşului nostru, să combatem obiceiurile orientale ale locuitorilor săi, să combatem murdăria şi meschinăria. Am căutat să dăm un aspect mai impozant străzilor şi pieţelor; am scăpat de murdărie; am liberat strada şi trotuarul de bărăcile de saci şi rogojini; am scăpat oraşul de bragă, de limonadă şi de grătare. În Bucureşti mai sunt colţuri urâte, dar am scăpat de colţurile oribile. Am început pavarea întregei Capitale cu asfalt la centru şi cu piatră la periferie, care va ridica enorm aspectul ei civilizat. Am început asanarea lacurilor, care va scăpa pe locuitori de friguri şi de oftică şi ne va da apă pentru spălarea canalelor. Este nevoe de a se organiza un târg de vite la Abator, iar transportul cărnii să se facă în camioane automobile higienice speciale. Deocamdată am scăpat de hodoroagele murdare, care cărau seara băligar şi dimineaţa carnea pe care o mâncam.” [1]
sursa: „Realitatea ilustrată”, 19 februarie 1934.
Pentru fostul primar, Bucureștiul viitorului trebuia să fie o metropolă europeană de tip occidental: „Trebue să tindem să formăm din Bucureşti o adevărată metropolă din punct de vedere edilitar şi artistic. O capitală reprezintă geniul naţional al unei ţări, în civilizaţie, în ştiinţă şi în artă. O asemenea capitală cu pretenţii de metropolă, trebue să ia caracterul oraşelor mari. Ea trebue să fie higienică, estetică şi monumentală.” [2] Mânat desigur de naționalismul epocii, el considera România cea mai mare și cea mai puternică țară din regiune din punct de vedere economic și cultural. De aceea, în viziunea sa, Bucureștiul trebuia să devină un centru al Balcanilor. De aceeași părere era și Felix Aderca, într-un articol publicat, la fel ca textul lui Dobrescu, în numărul din 19 februarie 1934 al Realității ilustrate: „Balcanii au nevoie de o capitală – și toți balcanicii vin la București ca la Paris…” [3]
În viziunea sa, Bucureștiul avea un imens potențial pitoresc și urbanistic în pădurile și lacurile din împrejurimi. Primăria ar fi trebuit, conform lui Dem. I. Dobrescu, să cumpere respectivele păduri pentru a împiedica defrișarea. De asemenea, lacurile ar fi putut deveni, odată cu amenajarea lor, spații de recreere pentru bucureșteni: „Lacurile din jurul Capitalei, pot forma întinse colţuri de distracţie şi de desfătare pentru bucureştean. Am planuri făcute pentru legarea lacului Snagov cu lacul Căldăruşani. Cu o cheltuială de vreo şase milioane, se va putea pluti pe Snagov până la Baloteşti şi 18 kilometri de Bucureşti. Aceste lacuri pot fi legate cu lacurile Colentinei. Prin asanarea lacului Colentina se poate face la Herăstrău un lac de trei sute pogoane.” [4] Această ultimă năzuință s-a și întâmplat.
Alte două visuri dragi primarului Dobrescu erau acoperirea integrală a Dâmboviței, ca pe segmentul dintre Piața Senatului (astăzi Națiunile Unite) și Halele Centrale (actuala Piața Unirii), care a fost realizată în 1935 și a rămas astfel până în anii ’80, și construirea metroului. Esplanada rezultată deasupra râului avea benzi de circulație pentru automobile și linii de tramvai, precum și multe piațete și multă vegetație. Într-un articol intitulat „Preumblare prin București la 1964” din același număr al „Realității ilustrate”, autorul, prin vocea unui fakir-oracol închipuit, își imaginează cum va fi arăta „metropolitanul”, cu două linii în partea de nord a orașului și două linii în partea de sud, care ar fi facilitat transportul locuitorilor și al mărfurilor între Gara de Nord, centrul orașului și zona sa sudică. Stațiile ar fi urmat să aibă aspectul unor mici gări Art Deco.
sursa: „Realitatea ilustrată”, 19 februarie 1934.
În 1964, bucureștenii ar fi urmat să aibă un brâu de verdeață care să înconjoare orașul, realizat pornind de la pădurile deja existente la periferia orașului: „Pădurile bucureştene, odinioară celebre, devastate nemilos mai ales prin secolul XVIII-lea, au început să fie reînviate. Sunt peste treizeci de mii de hectare de pădure frumoasă, care înconjoară Capitala în 1964 ca un brâu de verdeaţă.” [5] În această capitală a viitorului, orice locuitor ar fi ajuns la acest brâu în maxim 30 de minute cu ajutorul tramvaiului electric: ”In afară de asta văd pajişti radiante, drumuri fermecătoare, prin care trece tramwayul electric, ducând pe bucureşteni. in maximum 30 minute, în cea mai depărtată pădurice unde sunt atâtea și atâtea localuri de distracţii pentru public, şi unde sutele de mii de lucrători, funcţionari, soldaţi, şcolari, vin cel puţin o dată pe săptămână să respire aer curat.” În plus, autorul își imagina că întreaga zonă dintre Piața Victoriei și Arcul de Triumf ar fi devenit un parc, desființându-se Șoseaua Kiseleff în favoarea șoselei Vianu. [6]
De asemenea, orașul ar fi fost înconjurat de o șosea circulară „netedă ca în palmă”, în limbajul de astăzi o centură, pe care automobiliștii să se plimbe în voie. Pe atunci Bucureștiul era mai mic, așa că șoseaua urma să fie construită pe muchia dealurilor periferice (Dealul Cotrocenilor, Vacarestilor etc), ca să poți admira de sus orașul: „Sus pe muchea dealurilor s’a construit o şosea circulara pentru maşini netedă ca în palmă. Streinilor, cari vizitează România, le place foarte mult această preumblare, pe culmea dealurilor, cari înconjoară Bucureştiul şi de unde au o fermecătoare perspectivă.” [7] Astăzi poate s-a uitat acest lucru, mai ales în urma sistematizărilor comuniste din cartierul Uranus, dar Bucureștiul era alcătuit din 7 dealuri: dealul Mihai Vodă, cel al Mitropoliei, Radu Vodă, Cotroceni, Dealul Spirii, Văcărești și Sfântu Gheorghe Nou [8]
Cum mai credeau bucureștenii că va arăta lumea în 1964?
> Credeau că în 1964 oamenii se vor deplasa prin oraș cu avioane mici și se va plânge că nu există suficiente locuri de parcare pentru ele.
> Credeau că orașul nu va avea niciodată clădiri mai mari de 12-14 etaje, pentru că bucureștenilor nu le plac clădirile înalte. Credeau de asemenea că vor exista mereu multe piațete și grădini.
> Credeau că electricitatea va fi pretutindeni și că oamenii vor aspira praful cu „aparatele de vacuum”: „Electricitatea a luat un mare avânt. Nu se mai găteşte, nu se calcă rufe, etc., decât cu electricitate.
„Servitoarele aproape au dispărut, deoarece lemne nu se mai cară pe scări — toate casele au calorifer! Multe treburi se fac în mod mecanic sau automat. Gunoiul, praful şi covoarele se curăţă cu aparatele de „vacuum” . Apoi fiecare casă mare are acum un crematoriu de gunoaie, foarte comod la manipulare.” [9]