Dâmbovița a fost până nu de mult un râu capricios care, coborând din munți și lățindu-se nerușinat la câmpie, avea tendința să se reverse peste maluri, inundând frecvent capitala, pe atunci un târg ceva mai răsărit. Cum măcelarii, tăbăcarii, pescarii și oamenii de rând aruncau în ea toate mizeriile imaginabile, inundațiile formau prin cartierele Bucureștilor bălți urât mirositoare, care rezistau săptămâni în șir după retragerea apelor. Situația s-a perpetuat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, însăși regina Elisabeta amintindu-și că la sosirea ei în urbe a văzut șerpuirile neregulate ale Dâmboviței și băltoacele în care se bălăceau bivolii [1].
sursa: danmariusalde.ro, fotografie de Ludwig Angerer – Dâmbovița în 1855.
În vechime, bucureștenii aveau parte de cel puțin o inundație pe an, iar primăvara, când se topeau zăpezile, Dâmbovița ridica morile și tăbăcăriile aflate pe cursul ei, în zona de astăzi a Cercului Militar Național și a Hotelului Boulevard, acoperind apoi câte un sfert de oraș [2]. Aceste „izbucniri” îi afectau mai ales pe locuitorii săraci, așezați în lunca joasă a gârlei, luându-le cu totul cotețele cu orătănii, spulberându-le casele fragile și umplându-le curțile de noroi pestilențial. După ce se linișteau apele, calicii ieșeau cu coșurile să adune peștii rămași în bălți și în subsolurile caselor boierești [3]. Apucăturile râului au stârnit îngrijorarea domnitorilor, Șerban Cantacuzino cerând crearea unui „iaz de pământ” mai sus de morile Mitropoliei, ca să stăvilească furia revărsărilor. De asemenea, Alexandru Suțu a ordonat, un secol mai târziu, realizarea unui stăvilar la heleșteul din Giulești, ca să prevină alte nenorociri [4].
Cursul Dâmboviței mai suferea modificări și din cauza rivalităților dintre proprietarii de mori, boieri de seamă și egumeni greci de la mânăstirile Mihai Vodă, Cotroceni, Sfântul Sava, Sărindar, Radu Vodă, ce îngrădeau râul cu bârne, ca să atragă cât mai multă apă în „curtea” lor: „De apărea o moară pe celălalt mal, menită să hrănească pe cuvioșii altei ctitorii, cei de dincoace abăteau apa cu garduri de bârne înfipte adânc în maluri, înecând râșnițele fraților întru domnul și întru jaf ai mânăstirilor închinate. Bineînțeles că nici cei de dincolo nu se lăsau mai prejos, procedând tot așa de creștinește, cu preacucernicii lor concurenți.”[5]. Această luptă continuă din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea era de înțeles, ținând cont că o moară aducea anual un venit de 1000 de scuzi venețieni.
sursa: danmariusalde.ro, fotografie de Ludwig Angerer – Dâmbovița necanalizată, trecând prin mijlocul orașului.
Dar râul nu era doar prilej de nenorocire sau de râșnire, ci și de veselie și relaxare, fiind folosit multă vreme ca loc de scăldat de către locuitori. Cum nu exista un sistem de alimentare și apa nu avea cum să ajungă la bucureșteni, aceștia alegeau să se ducă ei la ea. Locurile de scăldat erau atât la intrarea în oraș a Dâmboviței, la Moara Ciurel, cât și de-a lungul ei, când deja apa devenea murdară din pricina feluritelor dejecții [6]. Acuarelele lui Amedeo Preziosi, prețioase materiale documentare, ne oferă astăzi o imagine grăitoare a băilor făcute fără complexe de femei și bărbați în văzul lumii.
sursa: Acuarelă, Amedeo Preziosi, 1868 – Dâmbovița în dreptul bisericii Radu Vodă, București.
În secolul al XIX-lea s-a încercat o reglementare a scăldatului, fiind amenajate construcții speciale în preajma cărora bucureștenii se puteau bălăci în apă. „Băile de gârlă” sau „băile plutitoare”, cum mai erau numite, puteau fi ridicate doar pe timp de vară, fiind de obicei simple barăci de scânduri, plasate chiar pe malul apei și, partial, în apă, unde locuitorii se puteau dezbrăca și spăla „după cuviință”, în schimbul unei taxe modice [7]. Fiindcă în aceste gherete puteau intra deodată mai multe persoane, fără a se ține cont de sex, și se ajungea astfel la situații promiscue sau periculoase, primăria a luat în 1872 decizia înființării unor „băi” separate pentru bărbați și femei [8].
sursa: Acuarelă, Amedeo Preziosi, 1868 – Bucureșteni scăldându-se în Dâmbovița.
Majoritatea bucureștenilor se bucurau însă, fără jenă, de apa tulbure a Dâmboviței în afara acestor construcții, în văzul tuturor, spre indignarea slujbașilor de la primărie, care făceau sesizări peste sesizări, cum ar fi acest text savuros din 1867: „În toată întinderea râului Dâmbovița, de la morile Pălici până la Podul de Piatră din str. Craiovei, în locurile cele mai populate și pe la toate podurile peste râu, unde comunicația publică de ambe sexe și toate etățile furnică într-un număr destul de însemnat, în toate zilele, de dimineața până seara se văd individe (n.n. indivizi) de toate secsele și etățile scăldându-se și espuindu-se în locurile deschide pe marginea râului în modul cel mai scandalos, întreținând conversațiuni, lipsite de orice pudoare și de toate regulile bunei cuviințe” [9]. Tot din Dâmbovița se aprovizionau, în zonele de vad, cu maluri joase, și sacagiii cu apă, intrând direct cu căruțele lor trase de cai ca să-și umple butoaiele. Spre oroarea oricărui cititor din zilele noastre, Dâmbovița era așadar atât sursă de apă de băut și de spălat, cât și canal colector de gunoaie și dejecții.
sursa: Carol Popp de Szathmari – Dâmbovița în 1860.
Cel care propus un prim plan de sistematizare a Dâmboviței a fost Alexandru Ioan Cuza, în urma inundației semnificative din 1864. Răsturnarea lui și, ulterior, Războiul de Independență au amânat însă intervenția asupra malurilor, lucrarea fiind începută abia în 1881 și finalizată în 1883 [10]. Malurile înalte de pământ puneau în sfârșit frâu incursiunilor sălbatice ale râului sau cel puțin așa s-a crezut inițial. O ultimă zvâcnire a Dâmboviței i-a luat prin surprindere pe bucureșteni în 1893, când, după două săptămâni de ploi continue, s-a revărsat și a inundat cartierele Grozăvești, Cărămidari și Cotroceni. Pagubele au fost însemnate, sute de locuitori rămânând sub cerul liber pentru că nimeni nu se mai aștepta la așa ispravă [11].
Din păcate, sistematizarea de la sfârșitul secolului al XIX-lea a presupus doar îngrădirea râului cu maluri înalte, nu și separarea dejecțiilor de apa curgătoare, astfel încât inclusiv în perioada interbelică Dâmbovița continua să-și răspândească miasmele greu de suportat mai ales pe timp de vară. Treptat, a apărut în mintea edililor ideea ascunderii ei sub un planșeu de beton neîntrerupt de la intrarea până la ieșirea din oraș, un prim pas spre înfăptuirea acestuia fiind acoperirea porțiunii dintre Piața Senatului (actuala Piața Națiunilor Unite) și Halele Centrale. Dar despre aceasta vom scrie mai multe într-un episod viitor.