Într-un articol jucăuș din februarie 1934 despre viitorul Bucureștilor, un personaj inventat, fachir și oracol, le spune celor de la Realitatea ilustrată cum va arăta orașul în 1960. Printre multele noutăți, acesta vorbește despre acoperirea integrală a Dâmboviței cu un planșeu de beton, de la intrarea până la ieșirea ei din capitală: „Încă pe vremea când primarul d-voastră Dobrescu era tânăr acum treizeci de ani, făcuse planul să acopere Dâmbovița, intre podul Șerban Vodă și Palatul Justiției. Malurile s’au tăiat atunci vertical, în pereți drepți, întăriți cu beton și căptușiți cu plăci. […] Experiența reușind de minune, a fost acoperită apoi toată Dâmbovița, dela frumoasa grădină zoologică botanică, de la Cotroceni, și până la punctul sud-estic, unde râul părăsește orașul.” [1]
Într-adevăr, primul care a avut ideea „ascunderii” Dâmboviței în zona ei centrală a fost Dem. I. Dobrescu, primar al capitalei între 1929 și 1934. Planul nu a fost pus în aplicare în timpul mandatului său, ci în 1935, când primarul Bucureștiului era Alexandru Gh. Donescu. Sporirea incontrolabilă a circulației în preajma Halelor Centrale (centru comercial și loc de aprovizionare cu carne și legume pentru întreaga urbe), care ducea la frecvente ambuteiaje, a dus în cele din urmă la materializarea acestui proiect îndrăzneț, menit să permită realizarea de linii noi de tramvai și de benzi noi pentru automobile și căruțe. Lucrările au început în zona cea mai congestionată, dintre Palatul de Justiție și Hale, pe o lungime de 246m, unde se strângeau nu mai puțin de 12 linii de tramvaie [2].
sursa: „Ilustrațiunea română”, 2 mai 1935 – Scenă de pe șantier, cu pilonii de beton ce urmau să susțină planșeul.
Început în decembrie 1934, șantierul era prevăzut să se încheie în iunie 1935, presupunând acoperirea râului cu o placă de beton de 32 metri lățime, pe care urmau să fie amplasate 4 linii de tramvai, 10 metri de trotuar, 2 refugii și 24 metri de carosabil. Placa a fost atent gândită astfel încât să reziste la un trafic dens de camioane și vagoane: „Lucrarea monumentală a fost calculată ca să poată suporta șiruri de camioane de 13 tone, compresoare de 23 de tone, tramvaie cu 23 tone pe o osie și aglomerații de oameni pe toate spațiile libere cu 500kg pe fiecare mp.” Aceste valori au fost în plus mărite cu 30-40% pentru a ține seama de șocurile dinamice și vibrația vehiculelor [3].
Până la începutul lunii mai 1935 fuseseră deja așezați 1200 de stâlpi de stejar și 450 stâlpi de beton armat pentru a susține imensa placă. Ziariștii de la Ilustrațiunea română au făcut chiar o serie de calcule privind cantitățile de materiale necesare pentru realizarea proiectului: „1 milion 100 de mii kg de lemnărie diferită; 2 270.000 kg ciment; 1.000.000 kg de fer; 16.000.000 kg. pietriș, piatră, nisip; 6.000.000 kg pavele, fără a mai socoti celelalte materiale (cuie, legături de fier, asfalt, de asemenea în cantități de milioane).” Se lucra intens, în mai multe schimburi, pentru a putea termina lucrările pe 15 iunie, termenul inițial. Inclusiv noaptea se auzea cum ciocanul mecanic bate stâlpii de stejar la 10 metri adâncime sub apă. Stâlpii de beton armat ajungeau și ei la aceeași adâncime [4].
sursa: Agerpres – Dâmbovița proaspăt acoperită cu planșeul de beton. În stânga se poate observa parțial Hala Mare, iar în dreapta Spitalul Brâncovenesc.
Desigur, proiectul nu a stârnit un entuziasm unanim. Henri Stahl ataca, de pildă, inițiativa, redactând o magistrală apărare a râului în fața pornirilor veacului: „Loc de bulevard este din belșug în acest București cu raza mult prea mare, cât a Parisului, și de aceea nu văd nevoia de a acoperi Dâmbovița pentru a face un bulevard sub care să curgă, anonimă și neagră, Dâmbovița dulce. Un oraș fără curs de apa întristează. […] E și o nepioasă ingratitudine să îngropi de vie Dâmbovița pentru că a îmbătrânit, pentru că nu mai ai nevoie de dânsa.. Azi, când în fiecare casă e destul să deschidem un robinet pentru ca să avem apă proaspătă câtă vrem, am uitat că atâtea veacuri în șir numai apa Dâmboviței o beam; azi când avem strandul unde, în tricouri quasi-nudiste, mai mult se dansează tangouri decât se face baie, am uitat că generații după generații de bucureșteni făceau baie de familie, fără jaz și chiar fără izmene, în Dâmboviță, noaptea, pe lună și chiar ziua în ameaza mare. Ascundem Dâmbovița așa cum parvenitul își ascunde părinții pentru că poartă straie țărănești.” [5].
Realitatea ilustrată scria și ea despre cum viitoarele generații vor uita aproape cu totul de existența Dâmboviței, ce va fi transformată, ca și Bucureștioara, micul ei afluent, într-un canal subteran: „…va fi uitat şi râul selbatec, făcut prizonier, străjuit, timp de jumătate de veac, de taluzuri înalte, sortit acum la o pedeapsă şi mai aspră. Pentru generaţia viitoare, Dâmboviţa nu va fi decât un simplu canal subteran, ceva mai mare decât al altor gârle, peste cari trec azi străzile Capitalei, fără ca nimeni să-şi mai aducă aminte de dânsele. Oare generațiile viitoare vor pomeni cu mai mult respect numele „Dâmboviţei”, de cât pomenim noi azi pe bătrâna „Bucureştioara”-, gârlă, care în secolul trecut venea cam de pe la grădina Icoanei, trecea pe lângă biserica cu Sfinţi şi ajungea să se verse în Dâmboviţa cam pe unde e azi strada Bazaca?” [6]
Alex F. Mihail, autorul articolului Dâmbovița devine canal subteran publicat în martie 1935 în Realitatea ilustrată, părea să critice lucrarea începută în centrul Bucureștilor, care costa în total 18.794.400 lei, în condițiile în care populația din cartierele periferice suferea constant din cauza inundațiilor pricinuite de lipsa canalizării [7].
Placa pusă în 1935 a rezistat până la sistematizarea Dâmboviței din anii 80, când a fost scoasă, fiind lăsat doar planșeul din zona Pieței Unirii de astăzi. În 1970, Alexandru Predescu deplângea și el faptul că bucureștenii își întorseseră, în modernitate, privirea de la bătrâna apă murdară, ironizând-o și renegând-o: Anacronică pentru proporțiile și viața uriașei metropole, sluțită de rolul ingrat pe care i l-au impus vremurile și oamenii, bătrâna noastră gârlă ani de-a rândul n-a mai sfâșiat vălul uitării decât biciuită de glumele umoriștilor. […] Orașul indiferent și străin, de care a dat de mult un divorț sentimental, a început s-o privească cu coada ochiului. Ba, acolo unde i s-a părut că prea îl face de râs, i-a întins pe față o crustă opacă de beton!” [8]