„Eroul viselor noastre” — e acea personalitate istorică sau închipuită, pe care o credem demnă de admirație și prin urmare demnă de a fi imitată, fie în ce privește felul în care tușește și expectorează, fie în ce privește felul în care eroul s’ar fi purtat într’o situație dată. „Eroul viselor” este însfârșit foarte adeseori acea făptură ideală pe care fata’l așteaptă soț și care erou devine pricina tuturor nenorocirilor casnice, când soțul nu este sau nu poate fi aidoma. Mai târziu „eroul viselor” e dorit ca amant și soția rămâne credincioasă soțului, adesea numai pentrucă nu’ntâlnește „eroul”.
Dar de cele mai multe ori „eroul viselor noastre” e acea figură pe care, bărbați și femei, dorim s’o întâlnim în arta contemporană, aceiaș figură în numeroase ipostase și întâmplări. Arta caută purure pe eroul vremii și schimbându-și de atâtea ori stilul, de fapt s’a schimbat imaginea ideală a eroului în cursul istoriei omenești. „Eroul” e pururi pândit de moarte.
Nu că e muritor ca oricare altul, dar moartea îi desăvârșește destinul. Omul luptă ca să-și păstreze viața — eroul, ca să și-o dăruiască. E cazul tuturor eroilor istorici, de la Siegfried la Lindbergh, care a trecut întâiul, oceanul în zbor. Și când romancierii descriu câte un erou mediocru, fac acest lucru spre a arata cum nu trebue să fie, dacă vrea să atingă idealul unui adevărat erou.
Cultul eroilor nu este deci un cult exclusiv al aristocrației, cum a încercat să arate Luigi Valii; eroul a fost aristocrat numai în timpul domniei aristocraților; în vremurile burgheze eroul a fost burghez, iar azi chiar proletariatul e pe cale să-și creeze un ideal al eroului proletar.
Eroii aristocrați au fost eroii din epopeele și cântecele trubadurilor, cavalerii din Masa Rotundă și Parsifal. Sub influența bisericii care-și împărțise cu nobilimea domnia lumii, au dobândit aureola eroică martirii creștini și în primul rând aceia care s’au dovedit eroi și sfinți în acelaș timp. (Sf. Gheorghe. Sebastian, Florian, etc.). Odată cu ridicarea burgheziei, au ocupat primul plan eroii burghezi, la început ca purtători ai ideilor revoluționare, mai târziu ca simboluri ale idealismului burghez: Odoardo, Goetz, Carl Moor, Ferdinand, Wilhelm Hell, Danton, ca rebeli și răzvrătiți în lupta generoasă împotriva bunului plac și dictaturei aristocrate; apoi Faust și Werther, cu noua lor simțire, care s’au jertfit noului ideal. Eroul aristocrat adică omul care neîmpiedecat de niciun psihologism duce lupta de dragul lumii, caută pericolul pentru pericol, mai poate fi găsit azi în reportagii și în romanele de aventuri; ei se numesc Rinaldo Rinaldini, Sherlock Holmes, Nic Carter, Buffalo Bill și alții. „Eroul viselor noastre” la apariția burgheziei se retrage tot mai mult din lumea mare și depe câmpurile de luptă, între cei patru pereți ai unei locuinți confortabile, unde se desaristocratizează, se desidealizează, se burghezește.
tipul sportiv modern. sursa: Magazinul, 1931.
Și deși Coudenhove spune pe bună dreptate că pentru eroi valoarea faptei nu depinde de înălțimea dealului ci de înălțimea jertfei cerute și a sacrificiului de sine — într’un stat asigurat, confortabil și burghez chiar idealiștii găsesc rar prilejul să se jertfească. Femeia găsește mai curând ea fiind sortită de natură să se jertfească.
Femeile începură să lupte pentru libertate; și astfel alături de erou se ivi eroina care se înfățișează în literatură nu numai ca obiectul de pasiune al eroilor, dar ca eroină a propriilor pasiuni : Doamna Bovary, Effi Briest, Nora și Hedda Gabler.
Bărbații în această epocă naturalistă, liberală, individualistă și confortabilă au fost cu desăvârșire lipsiți de eroism și de atributul necesar: legenda. Idealul eroilor cași stilul mobilelor a început să fie căutat în trecut. Și astfel s’a ivit acel romantism al castelelor și ruinelor medievale. Când Ellen Key spunea de fata de la sfârșitul veacului trecut — fin de siècle — că idealul ei se’ntrupează într’un amestec de Lohengrin și ofițer de gardă, nu era nevoe de cine știe ce amestec. Fiecare locotenent se simțea întrucâtva un Lohengrin. Eroii acelui timp aveau numai costumul eroic căci de fapt erau pacinici cetățeni într’un Stat de ordine; și lupta lor cea mai aleasă se da pentru un ideal destul de mediocru: onoarea profesională. Eroul devenise din conducător unic, funcționar public. Marii cuceritori de femei. Casanova și Don Juan devin figuri demoniace pe când toate imaginațiile sunt cucerite de elegantul tip de salon și întreținut al femeilor, Bel-Ami.
Dar precum fiecare floare poartă’n gemene moartea ei, tot astfel ți acest ideal burghez. Și presimțirea morți a zămislit un nou tip de erou, care nu-și găsește pereche în nicio epocă a istoriei: eroul decadenței, destrăbălatul nu din surplus de energie, ci din amărăciune. Au fost la modă exoticii, care luptau împotriva acelui special simțământ al urâtului, numit în Franța ennui, eroii estetismului pur, cântăreții stupefiantelor și perversităților: Quincey. Baudelaire, Coleridge, Beckford și Oscar Wilde, care nu e ultimul.
Apoi s’a revărsat asupra pământului și omenirei. peste eroi și ne-eroi, groaza marelui răsboi. O radicală transformare a sufletului femenin, în această epocă de restriște, aduce năruirea idealului romantic și închee etapa unei mentalități. O nouă ideologie ia naștere, căutând parcă o acordare între aspirații și exigențele vieții.
Și azi? S’a ivit oare un nou „erou al viselor noastre” sau e pe cale să se ivească — și cum arată? Să fie oare boxeurul, campionul de tennis și recordmanul „eroul viselor noastre”? Sau e cumva soldatul necunoscut? Sau visele noastre sunt lipsite de eroi? Sau grija zilelor nu ne mai dă răgaz să visăm? Cine știe dacă nu suntem în adăstarea eroilor care să ne creeze o lume mai bună… Căci de bună seamă, timpul nostru nu e atât de meschin și lipsit de năzuințe, precum afirmă unii observatori superficiali și prețuesc ceeace prețuește deocamdată mulțimea, care n’a găsit încă ceeace caută, ceeace așteaptă.