Halele Centrale sau Pântecul Bucureștilor

de Andreea Apostu | 29.10.2019

La Halele Centrale, situate în Piața Unirii de astăzi și demolate în anii ’80, se strângea înainte de Marele Război și în perioada interbelică toată hrana orașului, mistuită rapid de sute de negustori și mii de clienți în fiecare zi: „Aci e nodul comercial al capitalei și hrana ei. Fiindcă în halele centrale se întâlnesc toate străzile negustorești: Lipscanii, Moșii, Carol, Smârdan. De aci se aprovizionează toată capitala cu carne, cu pește, cu legume, cu fructe. Aci este și piața de flori, de aci se pot angaja servitoare, grădinari, tăietori de lemne, țigănci pentru văruit. Se pot cumpăra scoarțe românești, și semințe și flori, săpun și opinci, oale și smântână, stambă și șireturi de ghete.” [1]

Păcat că niciun scriitor n-a scris un roman echivalent operei alcătuite de Victor Hugo despre halele pariziene („Pântecul Parisului”), care au fost, de altfel, modelul celor de la noi. În nombrilul urbei, în apropierea Dâmboviței, complexul alimentar fremăta cu cele trei inimi ale sale: hala mare, hala de păsări și cea de pește. Un pic mai încolo, la poalele Dealului Mitropoliei, se întindeau tarabele frumos ordonate ale pieței de legume și fructe numite Bibescu-Vodă și amenajate modern în 1906. Două piețe en gros, așadar, de-o parte și de alta a râului, în care găseai cele mai ieftine produse, astfel încât bucureșteanul autentic le făcea neapărat o vizită o dată la două zile. La hale nu veneau doar locuitorii să se aprovizioneze, fie direct, fie prin servitorii lor, ci și negustorii en detail, inclusiv oltenii ce băteau străzile Bucureștiului la pas cu cobilițele pe umeri:  „…de cum se lumineaza de ziuă, sunt luate cu asalt de un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori, o lume înarmată cu coșuri și panere, care se înghesue, se frământă, se agită, discută, se ceartă, cumpără, protestează…” [2]

sursa: https://bucurestiulmeudrag.ro/blog/articol/ebner – Furnica, nr. 38, mai 1914. Hala Mare în perioada interbelică. Fotografie de A. Gh. Ebner și Alfons Ebner. 

Dacă Bucureștiul ar fi fost un om, inima lui ar fi fost Gara de Nord, prin care viața și mărfurile îi pătrundeau în artere, iar Halele Centrale sau „Piața Mare”, cum mai erau numite pe atunci, ar fi fost stomacul lui uriaș. Pentru că poftele și nevoile Capitalei erau considerabile, bucureștenii consumând zilnic, în 1936, 150-175.000 kg de carne provenită de la 3.400-3.500 de vite și 50-60.000 de păsări, 40-50.000 kg de mălai, 110-125.000 kg de cartofi, 300-400.000 de ouă și 100-150.000 kg de zarzavat. [3]

Zona a fost pentru prima dată amenajată ca piață pe vremea Regulamentelor Organice, în 1934-35. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a luat decizia construirii unei hale cuprinzătoare, destinate comercializării cărnii, care urma să le imite pe cele de la Paris. Proiectul a fost de altfel încredințat firmei antreprenorului francez Alexis Godillot [4].

sursa: „Ilustrațiunea română”, 1932 – Hala Mare, văzută dinspre piața de legume și fructe Bibescu-Vodă.

Ulterior au fost ridicate și clădirile adiacente, mai mici, ale halelor de păsări și pește. Într-un număr al „Ilustrațiunii Române” din septembrie 1929, aflăm, de pildă, că aripa de păsări vii a celei dintâi era o adevărată grădină zoologică și orchestră dezacordată, în care glasurile miilor de păsări alcătuiau o cacofonie generalizată. Cele mai vocale erau, desigur, rațele și gâștele. Competiție le mai făceau doar târguielile aprige dintre clienți și vânzători, pline de haz și de năduf, cu insulte uneori de ambele părți:

„Într’un colţ, o gospodină care n’a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, «cercetează» o pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, explorează diferitele regiuni, probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârşit cunoscător, dă sentinţa:
– Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau.
Vânzătoarea, o precupeaţă «de rasă», acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniformă a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune:

– Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În cincisprezece zile ţi-ai scos banii şi mănânci găina pe gratis… Ai înţeles?
Femeia, surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi aminte de insulta cu sulimanu, îi răspunse:
– Acum nici dacă-mi plăteşti n’o mai iau.” [5]

sursa: „Ilustrațiunea română”, 26 septembrie 1929 – Precupeață în Piața Bibescu-Vodă.

Tot în această hală îi puteai găsi pe „păsărari”, adică pe vânzătorii de păsări cântătoare, singurii din „Piața mare” pasionați cu adevărat de munca lor: „Între mături, coşuri şi obiecte de menaj, cei mai liniştiţi dintre negustorii pieţelor, păsărarii, îşi petrec timpul explicând amatorilor feluritele varietăţi de porumbei, canari, scatii… Iată, porumbelul cu aripele cenuşii, este dresat. Canarul din dreapta cântă trei ore pe zi. Dacă eşti om nervos, nu-l poţi tine în casă pentru că este un mare cântăreţ. [6]

Hala de pește, în schimb, era mult mai tăcută. Și cam golașă, în același timp. Deși era o clădire luminoasă, cu instalații de apă și rigole de scurgere, gata să adăpostească vagoane întregi de pește, cumpărătorul găsea în 1929 marfă puțină și scumpă:

„Doi pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord.
– Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi…
– De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s’au înmulţit şi s’a eftinit preţul peştilor de pe Calea Victoriei, pe atât s’a scumpit prețul peștilor veritabili. Vânzătorul de peşte se amestecă şi el în vorbă:
– Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi cât vine se vinde dis de dimineaţă… Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm…
Pensionarii se priviră miraţi, apoi unul adăugă :
– Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte… [7]

Halele Centrale erau nu doar stomacul capitalei, ci și nodul ei de circulație, care îi stătea, uneori, puțin… în gât. În această zonă se încrucișau mai multe linii de tramvai, de se strângeau chiar și 20-30 de vagoane, care blocau zeci de automobile, furgoane, căruțe, într-un talmeș-balmeș de nedescris, accentuat de multitudinea de oameni care își făceau veacul în zonă: chivuțe, vânzători de ziare, zidari, tâmplari, șomeri, haimanale, pungași, deputați…[8] Între Piața Națiunile Unite (pe atunci Piața Senatului) și morgă (Institutul de medicină legală Mina Minovici, demolat în timpul regimului ceaușist), ambele maluri ale Dâmboviței erau pline de lume. Dacă avea loc vreun accident, șirul de tramvaie se întindea de pe Calea Moșilor până la 11 iunie și de la morgă până la Calea Victoriei. Călătorii debarcați mergeau atunci agitați de-a lungul șirului de vagoane, înjurând primăria și STB-ul, dar și șoferii de automobile care treceau în trombă, umplându-i de noroi sau praf, în funcție de anotimp [9].

Când poliția căuta un hoț sau un criminal, raziile porneau întotdeauna de la hale. Pentru că în forfota continuă, sufocantă, printre tarabe și strigăte, te puteai ascunde cel mai bine. Dacă raziile începeau, ei bine, nopțile de beție sfârșeau aici, la o ciorbă de burtă salvatoare în zori de zi. Loviți de lipsa de măsură, cu capetele grele, cu ochii cârpiți de somn și băutură, chefliii întâmpinau frecvent răsăritul la hale, în zarva negustorilor și a celor dintâi clienți insomniaci [10].

Surse bibliografice

[1] Mircea Damian, „București”, Fundația pentru literatură și artă Carol II, București, 1935.

[2] O zi și o noapte din viața capitalei, Realitatea ilustrată, 23 decembrie 1936.

[3] Constantin D. Giurescu, „Istoria Bucureștilor”, Editura Sport-Turism, București, 1979.

[4] Mircea Damian, op.cit.

[5] Ion Tik, „În Piața mare”, Ilustrațiunea română, 26 septembrie 1929.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Mircea Damian, op.cit.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

Nu-i aşa că, uitându-vă în oglindă, l-aţi recunoscut pe străbunicul dumneavoastră, cu melon, veston şi baston, citind nedumerit, mirat şi în cele din urmă enervat gazetele epocii? Şi încercând, în timp ce bătea străzile capitalei cu treburi, să descurce cu mintea lui iţele politicii? Iar bietul de el, obosit de gânduri, ajungea la sfârșit de zi, cu gazeta mototolită, în faţa unui împăciuitor ţap de bere, cu guler spumos și delicat, discutând, evident…. tot politică, bat-o vina, cu amicii într-o grădină de vară sau o cârciumioară.

Menu