Inundații aveau loc destul de des în Bucureștiul interbelic. Nu sunt ele nici astăzi rare, mai ales primăvara, când vine dezghețul, și vara, când ploile torențiale se revarsă asupra orașului după câte-o zi caniculară. Desigur, în anii dintre cele 2 războaie mondiale situația era mult mai gravă, în ciuda modernizărilor prin care trecea capitala, cu precădere în centru, unde apăruseră străzi și bulevarde asfaltate.
La periferie, însă, primăvara și toamna (iar vara la fiecare ploaie mai zdravănă), starea naturală era cea de mlaștină. În mijlocul noroaielor și al bălților fetide, mahalagiii își ridicau minuni arhitecturale care, strâmbe fiind și dărăpănate, reușeau cumva miraculos să nu se prăbușească. Presocraticii au încercat să găsească elementul primodrdial care stă la baza tuturor lucrurilor: pentru Heraclit era focul, pentru Thales apa, iar pentru bucureștenii de la periferie – noroiul. Acesta nu rămânea doar pe ulițe, ci mânjea hainele, încălțările și pereții caselor. Iar când se usca, devenea praful sufocant care se așternea și se insinua pretutindeni. Paul Morand ne oferă o descriere sugestivă a noroiului capitalei în volumul său București din 1935: „Dezgheț. La margine de București se revine la starea de mlaștină originară. Adesea însă, un ultim îngheț o întărește pe neașteptate; atunci, sub stelele strălucitoare, poleiul e atât de lunecos, că trecătorul noctambul se ține cu greu pe picioare. În fine, redutele zăpezii se năruie definitiv și un noroi celebrat de toți trecătorii îneacă mahalalele și pare să dizolve caldarâmul; împroșcat de autobuze, se revarsă pe trotuare și muruiește casele până la streșini. La trecerea mașinilor, pietonii fug ca sub o ploaie de bombe înghețate. Mașinile nu mai sunt protejate de aripi: când soarele apare din nou, le vezi acoperite cu o crustă de balegă uscată. Totul se topește, totul curge, iar canalizarea umflată crapă împrăștiind duhoare călduță și fetidă.”[1]
Printre comunele suburbane ale capitalei, una ieșea în evidență în mod special prin potențialul ei lacustru – comuna Militari, o adevărată Veneție bucureșteană: „Merită o mențiune specială comuna suburbană Militari, dincolo de la Palatul de la Cotroceni, unde aproape fiecare casă este înconjurată, chiar în timpul verii, de câte-o imensă băltoacă. Gospodina, când iese în curte să-și întindă rufele, dă cu picioarele în baltă. Iar cetățeanul are nevoie de cisme impermeabile, de picioroange de lemn sau de alte mijloace ingenioase, atunci când se pregătește să plece de acasă… Sunt adevărate lacuri, în mijlocul cărora se zăresc, ici și colo, casele năpăstuite ale oamenilor. Se mai vede și câte-o clădire mai răsărită, s-ar putea zice o „vilă”, așezată pe un dâmb mai ridicat, unde nu ajunge apa. Comuna suburbană Militari are 22 de cârciumi! – mi s-a spus – și o farmacie. Ce afaceri fac cârciumile, nu știu, dar e probabil că farmacie vinde multă chinină sulfurică. Totuș regiunea ar putea deveni un cartier drăguț, dacă s-ar scurge bălțile care o infectează.”[2] Presa vremii consemnează cu acribie fiecare inundație notabilă din mahalale și comunele suburbane, oferind
Automobil împotmolit în timpul unei inundații. foto: Iosif Berman.
sursa: Ilustrațiunea română, inundație pe strada Ioan Zalomit.
cititorilor și fotografii grăitoare. Singurii care păreau să se amuze și să se bucure în ciuda dezastrului erau bineînțeles copiii ștrengari ai capitalei. Starea deplorabilă a acestor comune suburbane și a mahalalelor, ce punea în pericol sănătatea locuitorilor, era constant în atenția bucureștenilor și a autorităților, unii numind-o „rușine națională”: „Problema urbanizării comunelor suburbane ale Capitalei ar trebui să fie cea dintâi problemă a edililor răspunzători destinelor municipalității. Dacă orașul vechi a fost croit turcește, cel puțin marginile care cresc sub ochii noștri să fie așezate pe un tipar civilizat. […] Mizeria din comunele suburbane este o pată a țării.”[3]
Nici prin orașul propriu-zis situația nu era mai strălucită. La mijlocul anilor ’20, Camil Petrescu realizează un portret acid al acestui București imposibil: „E nesfârșit de urât orașul acesta. Priviți toate străzile pline de un fel de ciulama specială, piriviți atâți trecători murdari până la ceafă de noroi, stropiți de automobile ca de stropitori, abia târându-și paltoanele și galoșii. […] De zeci de ori omul coboară de pe trotuar ca să ocolească o groapă cu apă și țâșnește imediat sus ca să nu-l strivească vreun automobil.”
Conform lui Constantin Bacalbașa, pe la 1916 se juca în capitală o revistă numită „Radu Țandără”. Aceasta cuprindea, printre altele, și câteva versuri despre capitală, care au rămas valabile până în perioada interbelică și, pe alocuri, până astăzi:
Capitala noastră este
O minune din poveste
Primăria-i oarbă, surdă,
Nici nu mătură nici udă,
Nici băltoacele nu seacă
Nici pe speculanți nu-i freacă.
Pe la margini este bezne
Și noroiul pân’ la glezne[5]
Această omniprezență a noroiului și a bălților îi obliga pe bucureșteni să-și protejeze încălțămintea cu galoși și șoșoni din cauciuc, ale căror reclame le puteai întâlni frecvent în epocă, atât pe străzi, cât și în presă. Tudor Arghezi remarcase chiar la Capșa gingașa imagine a bucureștencei cochete cu șoșoni încercând să se strecoare printre bălțile orașului: „Nimeni n-a pictat unul dintre cele mai caracteristice momente ale psichologiei românești, mai exact bucureștene. Acela în care o femee ultra elegantă, fină, fragedă și parfumată traversează strada, prin noroi… E o poemă întreagă modul cum, distinsă, cochetează cu băltoacele”[6]. Observația este preluată apoi de Camil Petrescu în acidul său articol despre mizeria capitalei, menționat deja. Tot acesta realizează o descriere dură a orașului prin vocea protagonistului său Fred Vasilescu din Patul lui Procust, ce dorea construirea unei noi capitale în apropierea Brașovului din motive de igienă : „E neapărat nevoie să mutăm capitala … Trebuie să nu mai fie nimic tot cum a fost. Cine vrea să înțeleagă, să înțeleagă. Argumentele faptice sunt şi ele nenumărate. Din motive de igienă: Bucureştii sunt un oraş cu ierni cumplite şi veri care descompun de căldură. Canalizarea e primitivă şi complicată, pentru că urmează străzi sucite. Vecinic reparații vor împiedica prin tranşee circulația. Împrejurimile sunt mocirle şi praf. Nu e loc de recreație şi înviorare. În afară de frumusețea cerului, înalt, totul terfeleşte imaginația … Dîmbovița e meschină, ca un şanț cu lături … Din iunie pînă în septembrie oraşul acesta miroase ca o ladă de gunoi.”[7]
Departe de a fi un paradis, Bucureștiul interbelic era, cel puțin când ploua, un infern lichid, mlăștinos și urât mirositor, atât pentru locuitorii săi de la periferie, cât și pentru intelectualii săi rafinați obișnuiți cu centrul orașului.