Lăptarii și lăptăresele Asemenea oltenilor, lăptarii și lăptăresele își făceau apariția în oraș în zori de zi și aveau o clientelă bine definită și fidelă, alcătuită din gospodine sau servitoare ale familiilor înstărite, cărora le aduceau lapte dulce și produse derivate din satele de la marginea capitalei. George Costescu ne oferă, în 1944, câteva prețuri ce se practicau în vechiul București, de dinaintea Marelui Război. Pe atunci, laptele dulce era vândut, în mod obișnuit, cu 20-30 de bani ocaua (egală cu un kilogram și o litră)[1], în garnițe albe din tablă, înlocuite în perioada interbelică cu bidoane mari de metal. Lăptarii și lăptăresele vindeau de asemenea lapte bătut cu 10-20 de lei ocaua și unt, sub forma unor turte mici uneori cât podul palmei, cu 10 bani bucata sau chiar 20 de bani 3 bucăți. Untul respectiv era nestors și ținut în garnițele cu lapte. După 1880, cei de la Capșa au vândut primii unt stors, compact, în bucăți de un sfert sau o jumătate de kg, prețul de 5 lei/kg fiind considerat în epocă de-a dreptul scandalos[2].
Venirea sau „coborârea” (cum mai era numită în epocă) lăptăreselor și lăptarilor în oraș era anunțată de tropăitul copitelor pe caldarâm, deoarece își transportau adesea marfa cu un docar tras de cal. Acesta era o trăsură mică și ușoară, cu 2 sau 4 roți, acoperită uneori cu o pânză. Era numită de asemenea „faeton” sau „faiton”: „În zori venea lăptăreasa, cu «docaru». O vedeam rar, pentru că de obicei venea înainte de a mă trezi. Avea niște bidoane mari, înalte, sărea sprintenă din docar și începea să împartă laptele prin curte.”[3]
Erau figuri atât de recurente în peisajul urban, încât au intrat și în atenția presei satirice. Găsim astfel, într-un număr al revistei „Furnica” din 1905, un poem-„tragedie în două acte”, scris de Sofocle Comedianțul, despre amorul interzis dintre o lăptăreasă și un „laptagiu”:
sursa: Furnica, nr. 38, mai 1914.
În perioada interbelică, în ciuda tentativei de modernizare a urbei, lăptarii și lăptăresele au continuat să umble nestingheriți pe străzile Bucureștiului când se crăpa de ziuă. „Ilustrațiunea română” descrie în 1933 felul în care sunetul distinct al docarelor pe Șoseaua Kiseleff era un adevărat vestitor al dimineții: “Dinspre Băneasa zorește în uruit vesel un faeton încărcat cu balerci și bidoane. În peisagiul care de-abia acum începe să se populeze, acest întâi mesager formează un punct central, iradiind din el toată bună-voia acestei dimineți timpurii. Dar pe capra lăptăreasa nu e singură.”[4]
Pe drum, lăptăreasa pescuise un chefliu turmentat, pe care îl drege la finalul călătoriei cu o cană cu lapte, neuitând să-și facă reclamă: „E un chefliu care, pomenindu-se în ora trezirei generale, a renunțat la serviciile Cadillac-ului său, preferând pe cele ale acestui vehicul cu canapea mai puțin comodă și arcuri mai puțin elastice. Așa, „de boală”, ca să-și facă cheful. În revărsarea umedă a ațipit cu capul rezemat de umărul femeii care îndeamnă calul la goană. Un minut apoi, când va fi „debarcat” pe cel dintâi trotuar al orașului, nu va ști nici când nici cum a ajuns aci. Dar lăptăreasa, care știe să-și rețuiască marfa și în împrejurări de soiul acesta, îi umple o cană și i-o întinde: – Ține, boerului… să te trezești!”[5]
În 1939, așadar la sfârșitul perioadei interbelice, existau nu mai puțin de 4500 de lăptari care aprovizionau zilnic Bucureștiul cu lapte și produse adiacente. Pe lângă aceștia, o lăptărie a orașului funcționa din 1923, alături de alte 120 de lăptării mai mici[6]. Consumul de lapte era, totuși, mai scăzut decât în alte orașe europene. La o populație de 900.000 de locuitori, consumul era evaluat la 29 de milioane de litri de lapte pe zi, pe când Parisul, cu 3 milioane de locuitori, folosea zilnic 170 de milioane de litri[7].
Ciobanii Pe lângă lăptari, mai existau, în secolul al XIX-lea, și ciobani care veneau să vândă direct în capitală lapte sau caș de oaie la 15-20 de bani ocaua[8]. Tot ei veneau cu capre în oraș, laptele fiind muls pe loc și vândut cu 40 de bani ocaua. Acesta era cumpărat de bucureșteni pentru copiii mai slabi, ca să-i ferească de tuberculoză (se știa faptul că, spre deosebire de vaci și de oi, caprele nu se îmbolnăvesc de oftică)[9]. Diferitele tipuri de brânzeturi, dulci sau sărate, de burduf de oaie și de vacă, roțile de cașcaval „de Penteleu”, groase de trei degete, erau comercializate de olteni învelite în foi de viță[10].
Iaurgiii: „Iaurgiu” era numit atât cel care făcea iaurt, cât și cel care îl vindea. Acesta din urmă era de obicei un oltean cu cobiliță și coșuri sau cu mici dulăpioare de lemn în care erau aranjate cu grijă borcănele de diferite mărimi, din ceramică grosolană (nu din sticlă, prea scumpă pe atunci)[11], pline cu iaurt. Alteori, vânzătorul tăia iaurtul în felii din două recipiente de lut, atârnate de o parte și de alta a cobiliței: „Către seară, un oltean cu cobiliţă, ducea două vase mari de lut, strigând cu glas tare: “Iaurgiu – iaurtu, Iaurgiu – iaurt!” Şi de prin curţi îşi făceau apariţia copii sau gospodine, cu o farfurie în mână în care olteanul aşeza cu grijă felioare de iaurt…”[12]
Ca orice comerciant ambulant, iaurgiul își striga în gura mare marfa pe străzi, de dimineața până seara. În perioada interbelică, textul cel mai folosit pare să fi fost, în București, „iaurt căimăcel”, cântat de olteni pe diverse linii melodice, „Realitatea ilustrată” identificând și notând două dintre ele în numărul din 22 iunie 1933:
„La ora nouă auziam pe iaurgiul meu, care se credea obligat să se anunţe dela o distanţă de o sută de metri cu o voce ţipătoare şi agitată:
Iar un altul, care-i făcea concurenţă şi cu care o dată se luase la bătae, spunea cu glas bărbătesc, risoluto:
Din timpul războiului avem consemnat și un text ceva mai complex, în versuri: „Iaurgiu’, a venit băiatu’, ia iaurtul, neamule, proaspăt și gustos, de la oltean mustăcios”[13]. La sfârșitul perioadei interbelice erau înregistrați la primărie 425 de iaurgii ambulanți care satisfăceau cererea din capitală[14].