În peisajul eteroclit dintre cele două războaie mondiale, subzistau în București o serie de meserii și comercianți ambulanți cu aer și sonoritate orientale: iaurgii, bragagii, limonagii, geamgii, cafegii… Printre ele se afla și meseria de lustragiu. În ediția a VI-a, din 1929, a „Dicționarului universal al limbei române”, alcătuit de Șăineanu, acesta era descris ca „omul care curăță și face lustru la ghete”. August Scriban adaugă în „Dicționaru limbii românești” din 1939 sinonimul „văcsuitor”, scris „văxuitor”, definit ca „acela care are ocupațiunea de a văxui saŭ de a lustrui pe stradă încălțămintea trecătorilor”.
Lustragiii nu erau specifici spațiului românesc, fiind întâlniți atât pe străzile din Balcani, cât și pe cele din Paris sau New York. Ei au dispărut astăzi din capitală, dar nu și din țară, presa înregistrându-i, sporadic, în articolele ei. Nici în Occident nu au dispărut întru totul, ci s-au retras de pe străzi, lustruind pantofii în ateliere. Există chiar o Asociație internațională a lustragiilor, înregistrată la Bruxelles.
La noi s-a scris despre văcsuitori și în literatură: un roman din 1944, scris de Ion Manoliu, astăzi aproape de negăsit, și un volum de povestiri de Ion Seitan din 1968 poartă același titlu, „Micul lustragiu”. Întâlnim o imagine sugestivă și în volumul 4 din La Medeleni, în care lustragiul apare ca un vestitor al primăverii. Iarna doar foarte puțini rămâneau pe străzile înghețate ale orașelor: „Lasă, domnule, soarele. Vrei să redai bucuria primăverii? Uită-te la pămînt. Ia un văcsuitor de ghete. A apărut în colţul străzii o dată cu rîndunelele primăverii. Se întinde în soare, şi-a reluat profesia. Vine un muşteriu. Întinde piciorul pe calapod. Lustragiul scoate crema, unge bine, dă vînt periilor, dă-i, şi dă-i, iese un lustru cumplit. Vede soarele ca în oglindă, în ghetele pe care el le-a lustruit. Uite bucuria primăverii!”[1]
Dincolo de aspectele poetice, meseria era practicată în realitate deopotrivă de adulți și de copii, dar cu precădere de aceștia din urmă. Prezența unui astfel de copil lustragiu desculț pe străzi, de dimineața până seara, i-a înduioșat pe jurnaliștii de la Realitatea ilustrată, care i-au dedicat un reportaj fotografic în numărul din 22 septembrie 1937.
Acesta avea doar 6 ani și se numea Vasile, ajutându-l cu bani pe tatăl său care era mai mult șomer: „Cine mai dă atenție micilor văcsuitori de ghete, pe care îi poți întâlni la fiecare pas, mai ales prin centrul Bucureștilor!
Lustragii. foto: Willy Pragher, 1932.
Totuși reporterul nostru fotograf a fost uimit într-o zi, trecând pe bulevardul Brătianu, de privirea vioaie a micului lustragiu pe care-l înfățișează fotografiile noastre și care la vârsta lui – are numai 6 ani! – își îndeplinește meseria cu un talent și o dexteritate invidiată poate de mulți lucrători mai în vârstă.
Munceşte sărmanul de la 6 dimineaţa până pe la 5 după amiază, văcsuind conştiincios pantofii îmbibaţi de praful străzilor; în timpul prânzului – când străzile sunt pustii – şterge de praf automobilele de prin staţii, iar seara, ca să-l ajute pe tatăl său care mai mult este şomeur decât are de lucru, vinde şi ziare. Sărman copil, ce va deveni oare peste 20-30 de anii? Poate vreun magnat al cremei de ghete! Dar cine-i va ierta oare lipsa totală de cultură? Căci la vârsta la care majoritatea copiilor abia dacă ştiu cât fac 2 x 2, el trebuie să-şi câştige singur existenţa, ba să-si ajute chiar şi părinţii. Totuşi, nimic nu este imposibil pe lumea asta…”.[2]
În fiecare zi, imediat după răsăritul soarelui, Vasile pornea spre centrul Bucureștiului, luând cu sine mica ladă cu ustensile (perii și creme de ghete) și cutia de conserve pe care o folosea pe post de scaun. După ce găsea un loc bun pe unul dintre bulevarde, micul lustragiu bătea cu peria în lădiță ca să atragă atenția clienților. Pantofii acestora erau frecați sârguincios cu peria (pe care aplica în prealabil cremă de ghete) și apoi dați cu ceara care îi făcea să strălucească. Când nimerea un client cu dare de mână, care îi lăsa și un mic bacșiș, Vasile își permitea să-și cumpere în pauza de prânz niște porumb fiert la 2 lei. Cum străzile erau pustii la amiază, el își mai ocupa timpul ștergând de praf taxiurile din stații și câștigând astfel câțiva lei în plus. După aceea se întorcea la muncă până la ora 5, când își strângea ustensilele și își punea banii într-o cutie de chibrituri. Pornea apoi să cumpere edițiile de seară ale ziarelor, pe care le vindea la colț de stradă[3].
Numărul copiilor muncitori scăzuse simțitor la nivel mondial din 1900 până în anii ’30, dar ei nu dispăruseră întru totul. Erau încă destul de prezenți, cu precădere în țările mai sărace și mai puțin dezvoltate. În Statele Unite, oficial, în 1900, 1 din 6 copii cu vârste cuprinse între 10 și 15 ani muncea, însemnând aproape 17%[4]. Neoficial, numărul era mai mare, pentru că nu erau luați în calcul și copiii mai mici de 10 ani sau cei care munceau în prăvăliile părinților[5]. Abia în 1938 a fost adoptat Fair Labour Standards Act, care limita accesul copiilor la piața muncii, fixând vârsta minimă la 18 ani[6]. Pe continentul european existau în perioada interbelică discrepanțe frapante între țările avansate din punct de vedere economic și cele sărace. Dacă în Regatul Unit procentajul copiilor care munceau era sub 5% în anii interbelici, în Italia s-a ajuns la acest nivel abia 30 de ani mai târziu, în 1960. În Italia anilor ’30, din totalul populației active, peste 30% erau copii care lucrau minim 1 oră pe săptămână, ceea ce însemna 65% din totalul copiilor de ambe sexe[7].
Din păcate, datele din acea perioadă sunt incomplete în cazul majorității țărilor. În România, unde oamenii erau obișnuiți de mici cu muncile câmpului, procentajul trebuie să fi fost semnificativ. La oraș, copiii puteau fi văzuți pe străzi nu doar lustruind pantofi, ci și cântând la acordeon sau vânzând ziare, rahat, gheață și alte produse pe timp de vară, de cele mai multe ori desculți și în zdrențe.
Atât copiii, cât și adulții care erau comercianți sau meseriași stradali aveau de suferit din cauza intemperiilor, mai ales toamna și iarna. Într-un număr din Realitatea ilustrată din ianuarie 1935, găsim povestea unui lustragiu original care, pentru a combate frigul, a instalat lângă el, în preajma Băncii Naționale, o sobă în miniatură. El nu o folosea însă doar pentru a se încălzi, ci și pentru a frige chifteluțe de cartofi în perioadele în care nu avea clienți. Ba chiar îi îmbia pe aceștia să le cumpere: „…văxuitorii de ghete îngheață pe scăunelul lor mic, înșirându-se câteodată pe o bună porțiune din trotoar. Acuș am găsit un lustragiu ingenios, în apropierea Băncii Naționale, care, foarte inventiv, a așezat, alături de dânsul, o sobiță mică, pe care prăjește niște chifteluțe de cartofi. Când vine vreun mușteriu, îl întreabă îmbietor: – Ce poftiți? Să vă fac ghetele ca oglinda sau doriți, poate, o chifteluță caldă și gustoasă?”[8]
Desigur, zgomotul lustragiilor bătând cu periile în lădițe pentru a-și ademeni clienții, strigătele lor „Lustru! Lustru!” pot fi considerate crâmpeie pitorești ale unui București oriental astăzi aproape defunct.
Micul rahagiu desculț vânzând o cană cu apă unui șofer de taxi. sursa: Realitatea ilustrată, 22 iulie 1936.
Însă fotografiile și presa vremii ne dezvăluie totodată și fața mai puțin pitorească, dramatică, a copiilor pentru care ocupația de lustragiu (de vânzător de ziare, de rahagiu etc.) era o formă de supraviețuire într-o epocă marcată de criza economică, de contraste și de lipsuri substanțiale pentru o parte semnificativă a populației rurale și urbane.