Șoseaua Kiseleff era, în perioada antebelică și în cea interbelică, o imensă vitrină în aer liber. Un fel de podium pe care defilau boierii și burghezii, inițial în caleașcă sau trăsuri, apoi din ce în ce mai des pe jos, afișându-și rochiile și pălăriile, bijuteriile și coafurile, costumele și meloanele, inteligența – reală sau închipuită.
Șoseaua Kiseleff era înconjurată pe atunci de un fel de pădure urbană. Încă este un loc plin de vegetație, dar înainte și imediat după război, când nu fuseseră încă lotizate pământurile, casele erau rare și învăluite într-o rețea densă de copaci și arbuști, iar oamenii mergeau pe lângă Șosea să adune micșunele și ghiocei: „…a fost un fel de pădure. Așa ne-arată amintirile noastre, cel puțin. Cine mai culege astăzi ghiocei și micșunele – toporași, cum zic moldovenii – pe aleile „urbanizate” ale șoselei. Era totuși o vreme, și nu e deloc departe, când Duminicile și Joile după-amiază, în lungi șiruri școlărești, găseam fiecare destule fire înflorite pentru buchețelul nostru. Frunzișul era des, vălmășagul arbuștilor crescuți printre copacii vânjoși avea pentru noi adâncimi de pădure, ne simțeam la țară. Locuințele erau puține și rare. Șoseaua era un loc de odihnă.”[1]
În anii ’30 zona fusese deja împânzită de case, iar primarul Dem I. Dobrescu asfaltase și cimentase aleile laterale, spre displacul unora dintre urbaniști[2]. Rămăseseră doar bătrânii tei pe margini, precum și ample grădini amintind timid de pădurea de altădată. Între timp apăruseră și numeroase localuri, restaurante, terase și grădini de vară ce îmbiau trecătorii cu băuturi, mâncare și muzică de jazz sau de lăutari, iar pe aleile pentru călăreți o puteai zări uneori chiar pe regina Maria în galop[3]. Șoseaua urca spre Hipodromul astăzi dispărut și înlocuit cu Casa Scânteii, trecea pe lângă un teren de golf, apoi pe lângă aerodrom, sfârșind într-un drum pietruit spre Sinaia și Transilvania[4].
Iarna, Șoseaua era invadată de sănii trase de cai și de copii ce se băteau cu bulgări sau se rugau de diverși șoferi să le tragă micile sănii cu mașina. Schiorii se lăsau la rândul lor trași de vizitii sau de automobile de la Palatul Telefoanelor până la Hipodrom. Din arteră principală a capitalei, Șoseaua devenea stațiune montană. Oamenii râdeau, își făceau poze și stăteau de vorbă, încălzindu-se apoi la Bufetul de Șosea: „…caii modești și vizitiii degenerați se pun la dispoziția schiorilor care, în lipsa pantelor, se lasă trași de la Palatul Telefoanelor până la Hipodrom. Vizitiii în pufoaice umflate mână din picioare săniile cu zurgălăi și plimbă grupuri de patru-cinci tineri care, cu țipete de bucurie, aruncă cu bulgări în alții care trec pe lângă ei. Duminica, până și Lipscanii vin să ia aer la Șoseaua transformată în stațiune de sporturi de iarnă și fac
sursa: Ilustrațiunea română, 1939.
poze în costum de schi; elevi săraci se roagă de șoferii mașinilor particulare să-i lase să-și lege săniile de portbagaj, însoțitor mai modești decât lacheii în blănuri care stăteau în picioare, pe vremuri, în spatele săniilor. Cât despre copii, aceștia sunt atât de pricepuți că izbutesc să patineze oriunde, pe zăpada topită, pe pavajul alunecos și chiar pe pământul uscat.” [5]
La fel ca sora ei Calea Victoriei, Șoseaua era loc de promenadă și de bârfă, de admirație mută (pentru vreun june sau vreo duduie) și de taifas. Poate ceva mai mult de taifas, date fiind băncile verzi ce o străjuiau și invitau la relaxare.
Dar să ne întoarcem la titlul acestui articol. Cum arăta o zi din viața Șoselei? De data asta pe timp de vară?
Dimineața, lumina se strecoară orbecăind printre tei, abia trezită din somn. Niciun zgomot omenesc prin jur, doar cântecele păsărilor alergându-se întruna prin văzduh. De departe, dinspre Băneasa, răsună, în jurul orei 6, copitele plictisite ale unui cal lovind caldarâmul: o lăptăreasă își începe obișnuitele ronduri prin oraș, cu faetonul său încărcat cu lapte. Lângă ea doarme dus un bărbat. Poate soțul? Iubitul? Nici vorbă de așa ceva, domnul e prea bine îmbrăcat, la costum impecabil, cu cămașă albă strălucitoare, un pic cam mototolită, și pălărie pe cap. Pare un chefliu rătăcit care, nemaigăsind taxi și nefiind în stare să se mai deplaseze pe jos, s-a urcat și el în primul vehicul care i-a ieșit în cale. Nu era deloc rar ca bucureștenii, chiar și cei cu slujbe, să chefuiască în timpul săptămânii până la 4 dimineața, când temperatura refuza să coboare sub 30 de grade în timpul nopții. Când îl va debarca în miezul orașului, lăptăreasa, ființă miloasă, îi va oferi un pahar cu lapte, ca să-și revină: „Este fără îndoială un chefliu care, pomenindu-se în ora trezirei generale, a renunțat la serviciile Cadillac-ului său, preferând pe cele ale acestui vehicul cu canapea mai puțin comodă și arcuri mai puțin elastice. Așa, „de boală”, ca să-și facă cheful. În revărsarea umedă a ațipit cu capul rezemat de umărul femeii care îndeamnă calul la goană. Un minut apoi, când va fi „debarcat” pe cel dintâi trotuar al orașului, nu va ști nici când nici um a ajuns aci. Dar lăptăreasa, care știe să-și prețuiască marfa și în împrejurări de soiul acesta, îi umple o cană și i-o întinde: – Ține, boerului… să te trezești!”[6]
Pe la orele 10, 10 și jumătate, Șoseaua doarme în continuare. Se plimbă pe ea doar cei care au timp de omorât, convalescenții și șomerii. Se întâmplă să mai zărești și câte un licean fugit de la școală. La prânz, când căldura e în toi, tăcerea e mormântală. Nici păsările nu se mai aud, toropite de caniculă. Noroc că municipalitatea spăla străzile constant, astfel că pe la ora 5 începea să se simtă puțină răcoare. Băncile multe și verzi sunt populate deodată cu oameni, pensionari și tineri familiști deopotrivă[7]. Adolescenții pedalează și se strigă din goana bicicletelor, pe când copiii se aleargă de la o bancă la alta, ascunzându-se de părinți. Se încing discuțiile și disputele între pensionari, familiile fac planuri de viitor, tinerii cumpără tinerelor baloane colorate de la un vânzător ambulant. Viața pare tare ușoară, la fel ca norul de baloane ce-l urmează pretutindeni. Seara bătrânii și copiii dispar deopotrivă. Băncile, mai ales cele retrase, încep să fie ocupate de cupluri ieșite din case la plimbare sau din birouri și ateliere. Jurămintele se șoptesc poetic sub florile de tei, aproape eminescian și aproape deloc ridicol[8].
sursa: Ilustrațiunea română, 1936.
Liniștea lor e într-un contrast evident cu uruitul mașinilor dintre Piața Victoriei și Vila Mina Minovici[9]. Bucureștenii înstăriți ies la plimbare sau la restaurant cu automobilul sau cu trăsura. Noaptea oamenii dispar cu desăvârșire în localuri și grădini de vară. Șoseaua adoarme în ritmuri de jazz sau de romanțe, tresărind doar la trecerea în goană a câte unui automobil. La fel ca pe bulevardul Tache Ionescu-I.C. Brătianu (actualul Magheru-Bălcescu), șoferii își turează motoarele la maxim, profitând de drumul drept și pustiu. Numai că goana se sfârșește uneori tragic, într-un stâlp, alteori comic, în fântâna Bufetului de la Șosea…
Șoseaua nu era o simplă stradă din capitală, cum nici Calea Victoriei nu era. Veche de un secol deja, bătrâna arteră sălbăticită respira în ritmul orașului și al locuitorilor săi. Era un fel de ființă vie ce tăia în nord orașul în două și le oferea bucureștenilor ocazia să-și afișeze vanitatea, cheful și dorul de viață. Pentru că interbelicului îi plăcea mult să chefuiască, să vorbească și să se laude. Ceva, ceva din spiritul lui s-a păstrat până astăzi.