Calea Văcărești de astăzi nu mai are nimic în comun cu vechea arteră din Bucureștiul interbelic și antebelic. Demolările masive din perioada ceaușistă și noile blocuri socialiste au schimbat pentru totdeauna aspectul și specificul zonei. Însuși traseul străzii a fost modificat radical, mai exact înjumătățit, oprindu-se astăzi la întâlnirea cu Dâmbovița. Menirea ei inițială în țesutul orașului de altădată era să unească biserica Sf. Vineri de Mânăstirea Văcărești, așadar centrul orașului de periferia sa sudică [1].
Conform lui Alex F. Mihail, jurnalist al Realității ilustrate, începuturile Bucureștilor sunt strâns legate de acest perimetru, în care locuia aproape toată boierimea înainte ca Mircea cel Bătrân să își înalțe Curtea domnească [2]. Pe Calea Văcărești, strâmbă, podită cu bârne, ca toate arterele mari ale târgului, trecea alaiul domnesc în drumul său spre sau dinspre Mânăstirea Văcărești, devenită, mai târziu, în perioada interbelică, închisoare.
sursa: Isac Peltz, 1933 – Coperta primei ediții a romanului „Calea Văcărești”.
În această parte a orașului și pe Calea Dudești s-a stabilit cu timpul o comunitate evreiască puternică. Nu erau însă negustori evrei înstăriți; aceia evadaseră spre cartierele centrale bogate și încetaseră să mai vorbească idiș, după spusele lui Isac Peltz: „În cafeneaua din Lipscani, unde intrase de curând, întâlnea zilnic o lume pricepută în afaceri, samsari de monede şi de grâne, de case şi de moşii, de stofe şi medicamente. Evreii aceştia nu prea locuiau în calea Văcăreşti sau în străzile cartierului. Evadaseră spre centru, spre Doamnei, spre Smârdan, spre Şelari, spre Rahovei şi chiar spre Batişte şi Polonă. Ocupau case noi, cu grădini înconjurând ziduri curate. Aveau guvernante la copiii lor, nemţiţi şi franţuziţi. Plecau vara la Karlsbad sau la Vichy. Unii îşi instalară magazinele în plină inimă a oraşului. N-aveau nimic comun cu cei din Dudeşti. O dată sau de două ori pe an, la sacrele sărbători ale toamnei umpleau Templul Coral, zidit şi gospodărit în chip modern, cu totul altfel decât micile lăcaşuri de rugăciuni din cartier, în care dumnezeu ia loc alăturea de evlavioşi, în banca aproape putredă de ani. Nici idiş nu mai vorbeau, de mult. Se despărţiseră, definitiv, de calea Văcăreşti, unde mai trăia câte-o rubedenie săracă sau un cunoscut fără noroc.”[3]
Comunitatea evreiască de pe Calea Văcărești era, din contră, destul de săracă, alcătuită din mici comercianți care dețineau prăvălii de stofe ce-și întindeau mărfurile până în stradă, băcănii cu produse firave, ce nu se puteau compara cu băcăniile de lux din centrul orașului, cârciumi stinghere cu clienți puțini și cinematografe cu afișe arse de soare și șterse de intemperii: „Pe dreapta şi pe stânga străzii [Calea Văcărești] se înşiră prăvălii mici, cu femei slabe în dosul rafturilor încărcate cu mătăsuri ieşite la soare, băcănii etalându-şi în vitrină sărmanele lor „delicatese”, cârciumi cu băieţi moţăind pe scaune, un cinematograf cu un afiş aproape şters de ploi şi vreme: Pescarul misterios din Hamburg, sau Drama din fundul mărilor, ateliere de croitorie, de pălării – o firmă cu un joben uriaş pe un cap minuscul – şi alte magazine de sezon.” [4]
sursa: „Realitatea ilustrată”, 8 iulie 1936 – Vechea hală de vechituri, dărâmată în anii ’30.
Pache Protopopescu construise în Piața Sf. Vineri o amplă hală de vechituri, numită „La Taica Lazăr” [5]. În anii interbelici, din rațiuni de igienizare a zonei, construcția este demolată, însă micii comercianți și-au mutat tarabele și obiectele vetuste un pic mai încolo, pe Calea Văcărești, în apropierea străzii Jignița. Sub cerul liber, în șoproane improvizate, cumpărătorul ocazional putea găsi adevărate rarități, cum ar fi candelabrul Legației ruse: „Așa cum am spus, în apropierea străzii Jigniţa, pe Calea Văcăreşti no. 48, veţi găsi o hală de vechituri în miniatură, instalată într-un fel de şoproane şi sub cerul liber, amintind vechea hală. În sunetul unui gramofon care cântă arii vechi, cumpărătorii cercetează şi azi mărfurile expuse, pe care se citeşte patina timpului. Într-o altă dugheană, din apropiere, la un colţ de stradă, printre fel de fel de lucruri ciudate, am dat peste o colecţie de lămpi antice. Între aceste era policandrul cel mare, de bronz, al legaţiei ţariste, care a văzut atâtea baluri și recepţii strălucite, începând din vremea lui Kiseleff. El a tronat la legaţie aproape două decenii chiar după prăbuşirea imperiului.”[6]
sursa: „Realitatea ilustrată”, 8 iulie 1936 – Candelabrul care se presupune că ar fi aparținut Legației ruse.
Strada Jignița, care mărginea în vechime orașul spre miazăzi, ajunsese, în anii dintre cele două războaie, aproape în centrul Bucureștilor. Își păstrase însă aspectul medieval, foarte îngust, nesuportând uneori mai mult de doi oameni mergând umăr la umăr pe ea. Mai mult gang decât stradă, ea adăpostea totuși un vânzător de fructe (numit „fructar”), un cârpaci de ghete și un limonagiu[7]. Era folosită de locuitori mai ales pentru a merge la biserică sau la sinagogă, iar printre ulucile putrede ale gardului îl puteai deseori zări pe fabricantul de înghețată ce-și avea prăvălia spre Calea Văcărești. Credincioșii ortodocși mergeau vizavi de această uliță, pe strada sf. Ion Nou, la biserica Sf. Nicolae de la Jignița, una dintre cele mai vechi din capitală, construită în 1722 [8].
sursa: „Realitatea ilustrată”, 8 iulie 1936 – Teribil de îngusta stradă Jignița.
sursa: „Realitatea ilustrată”, 8 iulie 1936 – Biserica Nicolae de la Jignița.
În anii interbelici, aceste străduțe din preajma Căii Văcăreștilor arătau destul de bine față de perioada de dinainte de război, când erau pline de noroaie și de băltoace. Primăria se ocupase puțin de zonă, asanându-le, însă un preot patriarhal se opunea, în 1936, continuării lucrărilor. Acesta refuza chiar pavarea zonei din fața bisericii Sf. Nicolae de la Jignița [9]. În alte cartiere din oraș se amenajaseră scuaruri, se introdusese electricitatea, însă iată că anumiți locuitori erau încă refractari în fața tentativelor de modernizare. În peisajul central al timpului, zona din jurul Bisericii Sf. Nicolae de la Jignița reprezenta un colț aproape exotic din Bucureștiul de odinioară, patriarhal, necivilizat și neștiutor într-ale urbanismului [10].
Surse bibliografice
[1] Andrei Pippidi, „Amintiri de pe Calea Văcărești”, Dilema Veche, nr. 558, 23-29 octombrie 2014, https://dilemaveche.ro/sectiune/bordeie-si-obiceie/articol/amintiri-de-pe-calea-vacaresti
[2] Alex F. Mihail, „Un colț uitat care aduce aminte de Bucureștiul de altădată”, Realitatea ilustrată, 8 iulie 1936, p. 8.
[3] Isac Peltz, Calea Văcărești, 1933, p. 247.
[4] Ibidem, p. 207.
[5] Alex F. Mihail, „Un colț uitat care aduce aminte de Bucureștiul de altădată”, art.cit., p. 8
[6] Ibidem.
[7] Ibidem, p. 9.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.