Articol apărut integral în Magazinul | 1931

E un țipăt înfiorător de răsvrătire lăuntrică, clipa când descoperi că o prăpastie s’a căscat între tine și ființa care vreme îndelungată ți-a ținut o temeinică tovărășie. Faci încercări disperate, trudindu-te comic de chinuitor să aslupi golul și tot gravul efort al nervilor încordați ce duc la blazare sau imbecilitate. Cu toții am încercat, parte măcar, fragmentar, astfel de emoții, deaceia ne oprim și ascultăm răbdători, cu un zâmbet de compătimire în priviri, ființa care-și destramă amara odisee a neînțelegerilor conjugale, cari au dus la ruptură.
Sala pașilor pierduți secția divorțurilor geme ca un viespar uriaș. Sunt oameni de toate clasele sociale dela cucoana din protipendadă, ajunsă astazi la sapă de lemn în urma căsniciei nefericite, până la tânăra femee de suburbie, cu părul învestmântat cochet într’un tulpan de culoarea focului și ochii în cari întrevezi definitiva renunțare. Prin mulțimea care foiește în neastâmpărul nervos al așteptării, regăsești vechi cunoștințe, femei condamnate să rămână astăzi stinghere, la mijlocul vieței, cu sufletul crunt sfârticat de deziluzii…
O imagine caldă ți-a rămas statornică în amintire. Pe o stradă dosnică se plimbă, ținându-se strâns de braț, doi tineri, un băiat și o fată; Ea poartă încă uniforma de școală și chipul îi e atât de fraged și de frumos, încât nu te mai saturi să-l desmierzi cu privirile. Șirul anilor se rup brusc și peste un deceniu, cele două făpturi îți apar din nou în cale. Ce amară lecție capeți atunci despre trăinicia tinereții și mai ales a dragostei. Femeea de astăzi e doar o umbră a copilei de odinioară. Pielița feței s’a brăzdat de desele șiroae de lacrimi, dinții roși de carii au lăsat pe alocuri goluri supărătoare, iar în colțul buzelor albe, un surâs desnădăjduit s’a încrustat cu temeinicie. Doar ochii, imenși de mari, cu ape de întuneric catifelat, au mai rămas ca să vorbească de trecut. El stă departe, pe un colț de bancă, discret mascat de o coloană și din tânărul timid, care abia dezbrăcase tunica liceului, a răsărit parcă un chip străin, cu privirile reci, pătruns de răutate. Încerci să împaci pe aceste două făpturi, cari ar mai avea destul timp să se refacă, dar te convingi în grabă că orice efort e inutil.

Lângă tine a luat loc d-na Z… soția fostului comandant al închisorii dela V..„ o persoană mititică, în vârstă, figurină delicioasă pe vremuri. Nu stă o clipă locului. Cercetează cu privirile iscoditoare imensa sală dela un capăt la altul. Prin preajmă, lumea discută fără sfială, desvăluind scene de stingheritoare intimitate. D-na Z. intră deadreptul cu oricine în vorbă, mimându-și dureros șiragul destăinuirilor.
— „Dar cu mine ce poveste amară. Am fost crescută cu o armată întreagă de slugi, cu groom, cu doică negresă. Două sute de mii de franci aur, am adus soțului meu ca zestre. L-am ridicat prin influența rudelor mele la o situație pe care nici n’o visa… Am dus o viață liniștită până în ziua când o bătrână de șaizeci și cinci de ani — aici d-na Z. numi pe soacra unui cunoscut om politic al nostru — mi-a călcat pragul locuinței.
— „Hidoasă băbușcă F…!” a fost prima impresie a bărbatului meu, zărind-o și nu mi-ar fi dat prin cap că și femeile în pragul mormântului, pot răpi inimile bărbaților încă tineri. 

Pe un culoar al Palatului de Justiție. sursa: Magazinul, 1931.

Acum l-a amețit, l-a distrus. Îi toarnă în ceai tot felul de bazaconii care năucesc judecata. Elena, jupâneasa lor, cari-i servea la moșie, a făcut toate destăinuirile. Am vorbit cu fata, cu ginerele bătrânei. Bieții oameni erau indignați peste măsură. Și-au dat toate silințele să remedieze răul. N’a — ,,Nu mi-l luați pe colonelul, — a scâncit ea întinzând brațele disperată. D-na Z…. o imită pe vicioasa îndrăgostită și isbucnește într’un hohot înăbușit de plâns.
— ,,Cum s a îndurat să mă părăsească și să se apropie de o ruină, cu unul din sâni extirpat din cauza cancerului!
— ,,Poate că banii ei l-au momit… — își dă părerea soția unui căpitan de jandarmi, o femee cu ținuta falnică și un potop luxuriant de farmece.
— ,,Aveți dreptate. În fața soțului meu, bătrâna a rupt vechiul testament cu promisiunea că el o va moșteni până la ultimul leu.
Acum confesiunile pornesc din partea soției căpitanului.
Sunt scene dureroase, cu trădări scoase supărător în vileag, urmate de zile de lipsuri și umilințe fizice. Drept răzbunare îi prelungește și ea procesul de despărțire la nesfârșit, îmbucătățindu-i partea din soldă rămasă, neatinsă de datorii. Acum au ajuns spre ultimele înfățișări. Soțul și-a adus de astă dată un singur martor, pe care-1 târăște după el de colo până colo. La fiecare nouă înfățișare în fața barei judecătorești, ofițerul înalt, subțire, o umbră, a ascultat absent potopul de acuzații, aduse de puhoiul de martori ai părții adverse. Și acum, pe fața lui stinsa de o viață prea largă poate, nu bănuești revolta nici unui gând Soția reușește cu ajutorul unui intermediar să-i vorbească. Printre altele, îi strecoară și întrebarea:
— „Nu ți-e dor câteodată de mine și de copil?
— „Cum să-mi fie dor de o femee și un copil depe stradă? Voi nu mai sunteți rude cu mine”.
Ea isbucnește într’o gamă bogată de râs și-l părăsește, în timp ce un val de tristețe i-a năpădit sufletul. Un tânăr advocat, nepotul soțului, încearcă s’o consoleze.
— „Vorbește așa ca să te sâcâe. Cum îți închipui că nu l-au durut cele ce ți-a spus. Ai un „flirt”, îi arunci cuvinte grele când nu te poți stăpâni și tot regreți”.
Într’un colț, lumea a dat năvală, cât ai clipi. Un lungan cu picioarele goale, vârâte în niște pantofi cafenii de pânză, s’a încăerat cu tovarășa sa și cu soacra. fost cu putință.

— „Nu mi-ai fript brațul acum doi ani cu frigarea?” striga la el femeea.
— „Cine m’a scos din fire?”
— „Dacă mă lăsai nemâncată cu copilul… Și mai ai obrâsnicia să mă faci de râs la lume că am ibovnic”.
— „Vrei să spui că n’ai?”
— „Are mă bărbatule — intervine soacra râzând — și încă unul frumos, nu ca tine o șandrama”.
Mai încolo doi socri, o femee cu un bărbat — oameni de țară — se împung cu privirile. El e un tip hazliu și înainte de a veni la tribunal pare să fi făcut un bun popas pe la vreo cârciumă din apropiere.
— „Eu l-am povățuit pe băiat să-și ia fata pe încercate — vorbește el. Așa am făcut cu nevasta mea. Cinci ani am trăit împreună. S’a întâmplat de mi-a născut un baiat. Am prins dragoste de copil și abia atunci am pus cununiile pe cap.
— „Pe încercate?…” mormăe bătrâna scoasă din fire. „Nu v’ar mai răbda Dumnezeu faptele nelegiuite…”
Lângă ușa sălii de ședințe, un inginer simți că a trecut marginile răbdării. E singurul martor al unui prieten care a intentat divorț soției.
— „Eu nici nu prea am ce să spun judecătorului”, se destăinuiește el cuiva din preajmă. „De câte ori eram invitat la masă, îi găseam certându-se, și cearta continua, așa ca dela primul fel eram silit să plec. Asta mi s’a întâmplat cam de vreo cinci ori. Pe urmă am aflat că soția a dispărut cu un rus.”
— „Și bărbatul?”
— „S’a consolat și el cu cineva și acum cere grabnic despărțirea.”
Dincolo de ferestrele înalte, noaptea s’a coborît albastră, calmă. Niciunul din cei care au bătut ore întregi piatra sălii „pașilor pierduți”, în așteptarea numelui rostit de ușierul tuciuriu și impertinent — nu s’a întors cu sufletul liniștit acasă. Regretul dureros, după clipele de viață cari încep așa de frumos și sfârșesc adeseori atat de prozaic, încolțește într’o oricât de scurtă fulgerare, chiar în sânul celei mai abjecte făpturi. Oglinda șiragurilor de zile fără poezie se destramă aci, dând tuturora o înfățișare comică lipsită de seriozitate, dela individul cu tresa cea mai înaltă sau cu potcap preoțesc până la femeiușca cu genele întoarse, care vine doar să-și înfrunte tovarășul cu privirile, fara gând să se prezinte în fața judecătorului.