Sacagiul Denumirea venea de la cuvântul „saca”, preluat din turcă, care desemna în limba română butoiul purtat pe două roți prin oraș de vânzătorii de apă. În secolul al XIX-lea, sacagiii erau o prezență constantă în capitală, neexistând practic stradă pe care să nu se audă strigătul lor „Apă! Apă! Haap!”[1]. Ei își umpleau butoaiele la fântânile din jurul orașului sau chiar direct din Dâmbovița, la Ciurel, unde râul intra curat în București, dar și în zone de scăldat, cu apă mai murdară. Bucureștenii erau nevoiți în acest din urmă caz să curețe apa cu piatră acră sau cu filtre din piatră spongioasă. Piatra-acră era denumirea populară a alaunului, un sulfat dublu de aluminiu și potasiu.: „Această apă se limpezea în două feluri: pentru gătit bucatele, spălatul vaselor, spălatul rufelor și toate celelalte trebuințe menajere, se întrebuința apa dintr-o putină mai mare care era bătută cu piatră acră. Această apă nu era gustoasă la băut. Apa de băut era limpezită și filtrată întrebuințând niște recipiente de piatră spongioasă sub care se așezau vase de colectare în care apa filtrată cădea picătură cu picătură.”[2]
O doniță de apă costa cinci gologani, pe când pentru o saca întreagă clientul trebuia să se tocmească cu sacagiul, plătind între 80 de bani și 1 leu de argint[3]. Pe la 1875, pe vremea tinereții sale, Constantin Bacalbașa își amintește că prețul unei sacale era de 50 de bani[4]. Așadar, în mod paradoxal, deși apa nu era tocmai ușor accesibilă pe atunci, sacagiii o vindeau la un preț foarte mic.
Aproape în fiecare sâmbătă erau făcute pomeni pentru sufletele morților, ocazie cu care se împărțea și apă. Vânzătorii distribuiau atunci gratis o saca sau două oamenilor săraci, dar și, ceva mai rar, celor înstăriți: „La 1872 exista încă obiceiul ca oamenii să dea pentru sufletul morților apă de pomană. Pe vremea când am venit în București și mai târziu, sacagiul angajat cu această împărțeală a apei, trecea pe stradă strigând : „De pomană aaapă !…” Și atunci eșeau de prin curți femei sărace sau servitoare cu câte o doniță, sacaua se oprea, sacagiul scotea dopul și da câte o doniță, nu mai mult, de fiecare persoană, până ce sacaua se golea. O saca mică cuprindea 12 doniți, o saca mai mare 15 sau 16.”[5]
În 1906, odată cu canalizarea Dâmboviței, ridicarea malurilor și dispariția vechilor vaduri pe unde se intra cu butoaiele pentru a le umple cu apă, numărul sacagiilor se va reduce simțitor[6]. Ei vor supraviețui totuși până în perioada interbelică.
sursa: www.bucuresti2021.ro – Ultimii sacagii. Fotografie din 1929.
Salepgiul/Salepciul Salepul era o băutură caldă, de iarnă, dulce și piperată, menită deopotrivă să încălzească și să hrănească[7]. Se prepara din „salep” (tuberculii uscați ai unor specii de orhidee), amestecat cu miere și lapte[8]. Rețeta tradițională presupunea amestecarea pudrei de tuberculi (10g) cu miere sau zahăr (20g), peste care se turna lapte rece (750ml), totul fiind apoi fiert timp de 10-15 minute. La final de adăuga scorțișoară[9]. Constantin C. Giurescu îl descria ca fiind „un fel de bragă fierbinte”, deși materia primă și procesul de fabricație al celor două băuturi diferă substanțial[10].
În zori de zi, de la 5 dimineața, vânzătorii ambulanți începeau să cutreiere străzile Bucureștiul și să strige prelung „Saleeeeep!”. Aceștia, numiți salepgii sau salepcii, erau în mare parte bulgari, aceiași care vindeau bragă și cofeturi turcești pe timp de vară[11]. Și sârbii se ocupau cu producerea și comercializarea băuturii. În 1812, patru sârbi cofetari produceau șerbet și salep pentru toată capitala. Ei aveau în subordine 20 de slugi care vindeau pe ulițe șerbet vara și salep iarna, cu condiția de a nu „aduce stricăciune de boală”[12], așadar de a nu îmbolnăvi populația cu produse stricate sau create într-un mediu neigienic.
Alte chemări, pe lângă simplul și prelungul „Saleeeeep” erau „Hai la salep!” și „Vine salepgiul!”, pe care le regăsim în proza lui Panait Istrati, „Chira Chiralina”[13].
Limonagiul: În secolul XX, mentalitățile și gusturile se schimbă, iar bucureștenii încep să prefere limonada vechii băuturi orientale numite „bragă”. Mai ales copiii o beau cu sete și cu ochi sclipitori, încântați de natura ei pișcătoare: „Vremurile au luat acum altă faţă. Copiii nu mai sunt aceiaşi de acum două decenii, îşi economisesc banii pentru bicicletă sau aeroplan, iar în plină arşiţă preferă băuturii din mei fermentat, limonada cu gust înţepător de acid, pe care o beau pe nerăsuflate, cu ochii strălucitori de plăcere.”[14]
sursa: Staatsarchiv Freiburg – Limonagiu pe străzile Bucureștiului, fotografie de Willy Pragher, 1932.
Limonagiul purta în spate pe străzile Bucureștiului un veritabil alambic, un turn misterios și complicat, în care își depozita licoarea: „Pentru aceasta din urmă exista un recipient din alamă, prelungit cu un turnuleț împodobit și prevăzut cu un cioc ca la ceainic. Recipientul era purtat în spate; când clientul dorea o limonadă, negustorul se apleca în față făcând să sune podoabele turnului, iar lichidul curgea prin cioc în pahar, unul din cele șase pahare purtate la brâu într-un șerpar lat cu găuri armate cilindrice. I-am văzut de câteva ori pe acești „limonagii” la „Moși”; strigau „șămpănica”, „șămpănica rece” și unii dintre ei purtau fes.”[15] Limonagiii îi spuneau „șămpănica” deoarece limonada era turnată cu presiune în pahare, bulele ei amintind de băutura alcoolică. La ingredientele de bază: apă, lămâie și gheață, se adăuga zahărul ars, care îi dădea culoarea specifică. Un alt strigăt, semnalat de George Costescu era în versuri : „Șampania rece!… Două la cinci!… Numai zeamă de lămâie, O vând ca să nu mai rămâie!”[16]
Gura recipientelor îl făcea pe Nicolae Dabija să le numească direct „ceainice”, deși erau cu mult mai înalte decât un ceainic obișnuit. Tot Dabija găsea un farmec inedit în clinchetul clopoțeilor cu care erau ornate: „În cursul zilei străzile foiesc de limonagii – vânzători de limonadă, care-și toarnă din ceainice, împodobite cu clopoței ce sună cristalin, băutura răcoritoare.”[17]
sursa: Carol Popp de Szathmari