În perioada interbelică oamenii se culturalizau mergând la teatru, la Ateneu sau, invenție mai recentă, la cinema. Acasă, însă, în lipsa televiziunii și a internetului, universul lor era unul foșnitor de hârtie, alcătuit din cărți și periodice. Realitatea, oamenii și sentimentele erau frecvent cunoscute printr-un filtru livresc. Cărțile, cu precădere cele străine, dar și unele autohtone, dispăreau repede din librării – se citeau mai ales romane de dragoste și de aventuri. Interesul pentru lectură și dorința de promovare a literaturii române erau așa de mari, încât în 1933 apare un eveniment dedicat în întregime acestui univers foșnitor ce imita și interpreta viața: „Ziua cărții”, devenită în 1934 „Săptămâna cărții”.
În 1933 ea a fost organizată în holul Teatrului Național, unde editorii și-au amenajat standurile cu decoruri realizate de regizorul principal al instituției, așteptând, împreună cu scriitorii aranjați la 4 ace, clienții și cererile de autografe. După sosirea regelui Carol al II-lea împreună cu întregul guvern și deschiderea oficială a târgului de carte, vizitatorii au dat năvală. Lumea scriitoricească era și atunci plină de originali și temperamentali, iar orice întâlnire se solda cu strigăte, hohote de râs sau chiar înjurături. De „Ziua cărții”, Minulescu, și-a amenajat de pildă singur un stand, pe care îl păzea cu întreaga familie, și îi lua la rost pe cititorii care voiau să-i răsfoiască volumele:
„- Nu răsfoi cartea, domnule! – strigă, apărându-și marfa cu palmele desfăcute. C’o murdărești. Ce! Cartea e stambă, s’o pipăi? Sau cauți poze? Poze nu are…”[1]
Atmosfera era încărcată de zgomot și de figuri importante, unele astăzi uitate, altele devenite între timp canonice, iar unii scriitori își ademeneau cititorii cu strigăte de negustori ambulanți: „…la raionul Adevărului, Liviu Rebreanu, masiv și alb, de asemeni cu familia, iscălește mereu. Într’un colț, dramaturgii Caton Teodorian, Mihail Sorbul, Ion Marin Sadoveanu și Teodor Mușatescu. În holul de sus, Cocea strigă cât îl ține gura:
– La mine, băieți, la mine… La mine, doamnelor și domnilor… Marfă bună…
La raionul Culturii Naționale, Mircea Eliade, foarte afectat și filosof, iscălește plictisit. Damian Stănoiu, afectat și el și călcând rar și îndesat, cu gâtul înțepenit între umeri și gros, ca ursul, se plimbă de la un raion la altul, zâmbind smerit ca un călugăr. Peste teșgheaua Cărții Românești, ascuțite și irezistibile, mustățile poetului Stamatiad. (…) Octav Desila, maior de cavalerie, ține stiloul ca pe-o sabie pentru onor, la drapel.”[2]
Seara, după freamătul zilei, poeții se lăudau cu câte cărți au vândut: „ – Eu am vândut 80 de exemplare! – Eu 100. -Cartea mea, s’a epuizat…”[3] Îi ajutaseră și actrițele generoase și fermecătoare ale Teatrului Național, care stătuseră alături de ei întreaga zi pentru a atrage clienții.
Cum timpul și spațiul din holul Teatrului Național s-au dovedit insuficiente, în 1934 Ziua cărții devine o săptămână, iar standurile sunt amenajate în sala de recepții a Cercului Militar. În numărul din 23 mai 1934, un cronicar observa că scriitorul român încetase în sfârșit să mai fie pentru cititor o figură abstractă, pentru că târgul încuraja contactul direct cu autorii preferați: „Cetitorul român poate să-și satisfacă astfel o curiozitate, cu atâta greutate reținută până la această ocazia fericită. Pentru el, autorul unei cărți însemna până acum o făptură de proporții ireale, aproape o entitate metafizică și lua cele mai diafane aspecte. Chemat în fața lectorilor săi, scriitorul român nu a descins însă din turnul de fildeș, ci a venit agale de-a dreptul din cafeneaua de peste drum, cu regretul schwartzului rămas pe masă fără să fi fost consumat.
Standul „Adevărul” de la Săptămâna cărții. foto: Iosif Berman. sursa: Louis Klaitman
Frunți a căror înălțime este pronunțată de chelii estetice, mustăți trufaș răsucite, în amintirea frondelor de acum două decenii, rar de tot lavaliere, din când în când câte o redingotă.”[4] Cafeneaua de peste de drum era desigur Capșa, aflată de cealaltă parte a Căii Victoriei, iar șvarțul (sau schwartzul) era o băutură aflată la mare căutare, făcută pe jumătate din cafea, pe jumătate din cicoare și servită rece.
Cronicarul observa, la fel ca vizitatorii săptămânii cărții, afluxul de romancieri, care părea să conteste vorba atât de cunoscută că românul s-a născut poet: „Atentă, o dudue remarcă : Dar peste tot sunt numai romancieri… Într’adevăr, în bugetul vechei tradiții, românul se năștea poet. Un scurt intermezzo l-a evoluat acum câțiva ani în autor dramatic. Acum destinul său este de a fi romancier. Romane pretutindeni. Este o supralicitație a acestui gen, atât de mult în agrementul publicului cetitor.”[5] Exista totuși și un colț restrâns al poeților tineri, cu dungă impecabilă la pantalon, păr dat cu briantină și aer boem. În jurul lui Eugen Jebeleanu și Emil Gulian, proaspăt lansați și aranjați, se adunaseră câteva tinere cochete: „- Seamănă mai mult a șampioni de tenis, reflectează discret, dar judicios, o observatoare.”[6]
Cititoarele erau de multe ori capricioase și cereau dedicații speciale, pline de afecțiune, în locul celor simple, protocolare, oferite de scriitori: „- Aș dori o dedicație, ca și cum ne-am cunoaște de multă vreme. Numele
meu este Sylvia Nutzescu…. Sylvia cu i grec și Nutzescu cu t și z. Să nu greșiți!”[7] Ca să scape de corvoada unor astfel de cereri, romancierul Sergiu Dan a pregătit niște bilețele speciale, numite „planete”, cu texte scrise în prealabil pentru doamne, domnișoare, domni, ingineri, dentiști. Cititorul extrăgea un bilet dintre multele variante, iar scriitorul îl transcria pe carte[8]. Cât se poate de simplu, ca un joc de noroc.
Cronicarul nostru din „Ilustrațiunea română” deplânge faptul că evenimentul propriu-zis de la Cercul Militar a durat doar 3 zile, scriitorii dând mai apoi autografe în diferitele librării din centrul orașului. Probabil mai mulți cititori și-au arătat nemulțumirea, pentru că în 1935, al treilea an de organizare, târgul a durat 7 zile încheiate la Sala Dalles, recent inaugurată. Ca de fiecare dată, în așteptarea regelui Carol al II-lea și a Voievodului Mihai, scriitorii s-au încins la bârfe: „Deoarece sala nu s’a deschis la ora 11 si 5, scriitorii, care sunt oameni punctuali, invadaseră curtea și strada, adunându-se în grupuri cari comentau evenimentele zilei și bârfeau în draci.”[9] Unii îl bârfeau pe Adrian Maniu, cu noua sa frizură, alții se întrebau malițios ce căuta prefectul poliției la un eveniment cultural.
În cronica din 1935 publicată în Ilustrațiunea română simțim o puternică schimbare de tonalitate. Propaganda carlistă se intensifică, astfel încât jumătate din articol se concentrează asupra regelui Carol I și a voievodului Mihai, pe când în 1934 Carol era abia menționat, accentul fiind pus pe scriitori și cititorii lor. De data aceasta cronicarul relatează discursul plin de patetism al președintelui Societății scriitorilor, generalul N. M. Condiescu, care a deplâns într-un discurs condițiile de trai ale colegilor de breaslă, și reacția lui Carol al II-lea, care a oferit pe loc un cadou de 2 milioane de lei din caseta personală: „Răspunsul Suveranului a însemnat recunoașterea regească a faptului că „pentru a avea o literatură care să fie utilă poporului, trebuie dată și acelora cari o produc posibilitatea de-a o face”. Un dar de două milioane din caseta personală a Suveranului a subliniat practic aceste cuvinte.[10]” Autorul nu ezită să sublinieze și cultura generală a regelui, creându-i un portret de intelectual ocrotitor al literelor: „Vizitând standurile frumos amenajate, Suveranul se oprește peste tot, întrebând și opinând asupra cărților, pe cari, în majoritatea lor, le cunoaște.” El încearcă totodată să creeze o imagine pozitivă a relației dintre tată și fiu, încercare observabilă în mai multe numere ale Ilustrațiunii, pe a cărui copertă încep să apară fotografii cu Carol al II-lea și Mihai la diverse evenimente sau acțiuni prin țară: „Voevodul Mihai răsfoește interesat o carte cu ilustrații. – A, e o carte de marină! se bucură tânărul vlăstar regesc, care e pasionat de vapoare și mare. Suveranul zâmbește.”[11]
Relatată neutru în primii doi ani de existență, Ziua, apoi Săptămâna cărții începe să devină un instrument de propagandă în vederea creării unui cult al personalității, din ce în ce mai pregnant în următorii ani în care regăsim figura lui Carol al II-lea pretutindeni. Evenimentul a prilejuit totuși și o benefică promovare a literaturii autohtone și a creatorilor ei, precum și o creștere de ansamblu a vizibilității cărții prin întregul mecanism publicitar care l-a însoțit (afișe și cartoane pretutindeni prin oraș, anunțând reduceri de 20% în librării cu ocazia Săptămânii cărții, precum și organizarea în sine a târgului).