Cuvântul „șvarț”stârnește astăzi nedumeriri. Nu prea mai știe nimeni la ce se referă și totuși pentru bucureștenii interbelici nu era doar o modă, ci o veritabilă tradiție. Ce era mai exact șvarțul? O băutură pe bază de cafea importată din cafenelele austriece și germane la sfârșitul secolului al XIX-lea. Termenul este consemnat de mai toți scriitorii, inclusiv de Caragiale, care îl ortografiază „jvarț”. Denumirea venea din sintagma germană „Schwarz-Kaffee”, ce înseamnă „cafea neagră”, deși versiunea românească era un pic diferită.
Băutura astăzi misterioasă nu era de fapt deloc complicată. Vlaicu Bârna ne descrie modul ei de preparare, pe care l-a aflat de la trei garsoni (din franțuzescul garçon – chelner), Niculae, Niță și Bârsan, care au lucrat la Capșa în ultimii ani dinaintea instaurării regimului comunist [1]. Șvarțul se prepara o singură dată pe zi, dimineața, într-un vas de 10-15 litri, în care se puneau apă și cafea măcinată mare (ca pentru filtru), precum și o cantitate egală de cicoare. Licoarea rezultată se strecura și se servea caldă la mese în cupe de metal alb cu un desen specific, copiate după cele folosite în cafenelele vieneze. Alături de aceasta se aflau, pe tăviță, cești albastre de cobalt cu lingurițe, un pahar cu apă și zahăr cubic. Șvarțul se mai bea, de asemenea, cu lapte sau cu câteva picături de rom [2].
Cel mai bun șvarț nu se servea însă la Capșa, ci la cafeneaua rivală Corso din Piața Palatului (dispărută în 1939 în urma sistematizării carliste), deținută de papa Finkelstein. Acolo mergeau Tudor Vianu, Al. Rosetti, N. D. Cocea, Ion Vinea, dar și Mircea Eliade și Cioran, alături de alți criterioniști [3]. Băutura era printre cele mai ieftine consumații, costând, atât la Capșa, cât și la Corso, doar 7-8 lei, prețul unei amandine cu ciocolată. De aceea, era prizată mai ales de boema literară, în lipsă cronică de resurse financiare, devenind un fel de blazon al breslei, adoptat și de maeștrii cu dare de mână [4]. În aburii șvarțului, scriitorii cu buzunare ușoare scriau înfrigurați poeme, fragmente de proză sau articole de gazetă pe colțul unei mese sau purtau aprinse dezbateri pe teme literare sau politice.
Șvarțul a fost pomenit de mai toată protipendada literară, putând fi întâlnit atât în scrierile lui Eliade, cât și în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, de pildă. Nu lipsește nici din revista de satiră „Furnica”, unde îl găsim pomenit atât în scenete sau anecdote de cafenea, cât și în poeme umoristice, cum ar fi cele de mai jos.
În primul, din 1904, poetul își duce prietenul din provincie la cafeneaua Kübler, cunoscută în epocă, unde acesta vede spectacolul lumii literare, în care scriitori cu plete beau „capuținere” (așa i se spunea cappucino-ului pe atunci) și se ceartă, țipând din răsputeri, pe subiecte ca Paul Verlaine, Alfred de Musset, Turgheniev și Taine. Și deși a dat mai mulți bani pe șvarț decât la el acasă, amicul s-a declarat mulțumit că a putut astfel vedea Mărcuța:
sursa: Revista „Furnica”, 1904.
În al doilea text, în timpul crizei bosniace, care anunța un nou război în Balcani, cafenelele deveniseră tribunale de la Haga, în care toată lumea dezbătea noua situație politică tensionată. Doar prezența chelnerului (numit și „țal”), care vâna clienții ce nu-și plăteau șvarțul, îți reamintea că te aflai totuși într-o cafenea:
sursa: Revista „Furnica”, 1908.
Doar dragostea nebună mai reușea să îi smulgă pe bucureșteni de la acest tabiet al lor, șvarțul:
sursa: Revista „Furnica”, 1910.
Dragostea și penuria de cafea din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când bucureștenii au renunțat aproape cu totul la viciul lor. Venirea comunismului, apoi inventarea altor metode și sortimente de cafea, i-au făcut să uite vechea lor băutură ieftină și boemă: „Asfințitul șvarțului a început odată cu anii războiului și cu oprirea importului de cafea. Lumea se întorsese atunci la așa-zisa cafea turcească, preparată din surogate de năut, mei sau sâmburi de smochine. Nici după război șvarțul n-a mai apărut. Venise rândul importurilor, apariția filtrului Espresso din cafea veritabilă, extras prin abur cu aparatele de invenție italiană, și a distilatului de cafea instant, al firmei elvețiene Nestle. Amatorii de cafea intrau și ei într-o nouă epocă.” [5]